Cine este femeia cu pantofi bej?

Etichete

, , , ,

Sunt, poate, cei mai frumoși ani ai literaturii române” F. Iaru. Pornind de la această declarație îndrăzneață, simt o bucurie infantilă că am fost publicat. Dar cât de anevoios este drumul din librărie până pe raftul personal aflat în sufragerie. Este apreciată literatura română contemporană? În cele mai cunoscute librării din București, autorii români sunt amplasați destul de neinspirat. Ca un simplu exemplu, în Librăria Humanitas Lipscani trebuie să urci o scară stranie din metal. În alte locuri, cărțile par să încurce designul interior și sunt poziționate pe rafturi periferice. Revenind la cartea publicată de Editura Bestseller, cine este personajul misterios ce poartă pantofi bej? O apariție pasageră, ce stârnește prin indiferență. Trebuie să aveți răbdare până la ultima filă să o descoperiți.

Femeia cu pantofi bej este un roman în care treci de la o răsturnare de situaţie la alta. Are personaje care trăiesc intens. Aflate mereu în căutarea senzaţiilor stridente, și care jonglează zi de zi cu pericolele, intrigile și excesele. Ai spune că nu au de ales dacă vor să supravieţuiască în lumea unde lipsa eticii deviază jurnalismul monden spre tocătorul de reputaţii în numele senzaţionalismului, apoi duce spre încrengăturile murdare de la nivel înalt. Un astfel de personaj trecut prin multe este și Lorena (personajul central). Urmărind-o, ai impresia că te afli într-o goană nebună spre aflarea adevărului despre o crimă într-un oraș al viciilor. Romanul începe asemenea unei satire în tușe apăsate despre lumea falsă din culisele unei televiziuni ce inventează vedete de carton folosind tot felul de povești frivole, care să incite prin vulgaritatea dusă la graniţa cu pornografia. În această lume ajunge și Lorena. Spre deosebire de alte colege, ea are o plasă de salvare (cel puţin la început). Se poate apăra de avansurile șefului deoarece ea însăși provine dintr-o lume influentă. Locuiește într-o vilă de lux și este fiica unui fost candidat pentru o funcţie înaltă. Așadar, nu face parte din rândul tinerelor vulnerabile social. Citind primele pagini, vei afirma că Lorena a primit totul pe tavă încă de când s-a născut, alegând postul de reporter din redacţia de mondenităţi doar pentru a încerca noi experienţe. Totuși, Lorena poate deveni peste noapte la fel de vulnerabilă, o victimă a vânătorilor de senzaţional. Moartea tatălui ei scoate la suprafaţă secrete murdare din trecutul acestuia”. continuarea recenziei pe siteul cartifilmepasiuni.

Filmele de Oscar 2023

Etichete

, , , , , ,

Oscarurile de anul acesta ne-au adus filme ceva mai bune decât eram obișnuiți. Ediția 95 a fost câștigată de Everything Everywhere All at Once (7 premii), un film de care nu m-am atașat în niciun fel. Prea lung, prea enervant, poveste prezentată într-un ritm alert, cu schimbări inutile de cadru. Nu recomand, decât vizionat în reprize. „Capodopera” regizată de Daniel Kwan și Daniel Scheinert nu ne lasă relaxați în fața televizorului, de aceea la final ți se pare că ai rămas fără suflu.

Un film pe care nu îl poți uita este All Quiet on the Western Front, regia Edward Berger. Cartea scrisă de Erich Maria Remarque a stat la baza acestui film extrem de brutal. Este cumva necruțător de sincer și prezintă laconic fatalismul Primului Război Mondial.

The Fabelmans al lui Steven Spielberg este surprinzător de simpatic. Îmi doream ceva mai mult, un scenariu mai complex, dar până la urmă redă, spre final, o frază destul de înțeleaptă. Un sfat primit de tânărul Spielberg de la marele regizor al anilor ’50-’60, John Ford: „Now, remember this. When the horizon’s at the bottom, it’s interesting. When the horizon’s at the top, it’s interesting. When the horizon’s in the middle, it’s boring as shit! Now, good luck to you… and get the fuck out of my office!

Women Talking, regizat de Sarah Polley. Printre producători se află și Brad Pitt. Too much talking, dar bunicel, te ține în suspans și nu este anost. Prezintă o lume la care nu avem acces, o viață ascunsă undeva departe, într-o comunitate religioasă patriarhală (menonită din Bolivia). Femeile sunt puse într-o situație disperată și au de ales între a nu face nimic, a lupta pentru drepturi sau să părăsească comunitatea.

Triangle of Sadness, regizor Ruben Östlund. O comedie neagră satirică, în care se observă clar discrepanța socială. Un film atât de bine realizat, încât personajele îți par obișnuite. De fapt, le întâlnești oriunde în jurul tău. Scenariul dorește să tragă un semnal de alarmă și să conștientizăm că superficialitatea modernă poate aduce sfârșitul civilizației. Din păcate, actrița principală, Charlbi Dean, a murit în timpul filmărilor și de aceea veți observa ceva interesant la sfârșit de peliculă.

Vă recomand să vedeți și Living. Un film special, cu Bill Nighy și Alex Sharp. Recunosc că nu aveam speranțe la ceva profund. Mă așteptam la o poveste obișnuită a unui om aflat la final de carieră. Nimic complicat sau emoționant. Până la urmă, totul a fost o bucurie vizuală, presărată cu lacrimi sărate.

Femeia cu pantofi bej

Etichete

, , , , ,

Au trecut fix 10 ani de când am publicat prima mea carte. Se poate spune că am lăsat prea mult timp să treacă, dar totul a fost cu un scop. Fiind o fire autocritică am încercat să îmi găsesc un stil propriu de scriere. Unsprezece pași (Ed. Vremea 2012) a fost o încercare frumoasă, dar nu știam că pot scrie mai bine. A urmat pandemia și am avut timp să-mi pun gândurile pe o foaie. Ce am realizat poartă denumirea de Femeia cu pantofi bej. #femeiacupantofibej – link de cumpărare.

După o muncă asiduă de 2 ani, cu frustrări, dulciuri și multă cola, am reușit să termin un roman cu aproape 300 pagini. Dar treaba mea nu s-a oprit aici. A urmat corectura și căutarea unei edituri pregătite să mă publice. Partea a doua a fost mai grea decât scrierea în sine. În luna august, majoritatea editurilor m-au refuzat pe motiv că planul editorial pe 2022 este deja fixat. Alte edituri nici măcar nu s-au deranjat să-mi răspundă. Nu vreau să dau nume. Dacă ești scriitor în România și vrei să ți se publice cartea, vei intra imediat într-un joc al nervilor. S-au lipit de mine frustrări pe care le știam pierdute. Părea că totul a fost în zadar. Important este că nu am încetat să sper într-o minune. Într-un final, minunea a venit de la Chișinău. Editura Bestseller s-a oferit să mă publice.

Am ajuns la Chișinău într-o zi toridă de august. Orașul este magic și aduce foarte mult cu Sibiul. Am fost cazat undeva pe Str. Puskin, aproape de Parcul Catedralei. Am cumpărat mâncare din Supermarketul Nr. 1 și am luat câteva cărți pentru Sofia din Librăria Librarius. Trebuie remarcat că nu m-am simțit niciodată un străin. M-am acomodat imediat la stilul de viață din Republică, deși am stat doar 2 zile. Interesant, așa-i? Librăriile Bestseller sunt bine poziționate și iubitorii de carte sunt desfătați cu o cafea foarte bună. Am semnat contractul zâmbind fericit. Nu pot exprima în cuvinte acel moment unic. Cumva, am simțit o eliberare după luni de stres și frustrări specifice scriitorilor novice.

Romanul prezintă o lună din viața Lorenei Enescu, fiica politicianului Adrian Enescu, despre care am scris în prima carte. Cu provocări și multe decizii luate la limita bunului simț, tânăra descoperă o lume a televiziunii surprinzător de vicleană. Jobul în tv reușește să o scoată dintr-o stare de superficialitate asiduă. Mă opresc aici cu descrierea, voi oferi amănunte pe parcursul anului viitor. Până atunci, să nu fiți timizi și să nu o ignorați când o vedeți pe librăriile online. Cu respect, autorul.

Sărbători fericite

Etichete

Luna decembrie este luna cadourilor. Moș Crăciun vine cu dulciuri, haine de firmă, electrocasnice, telefoane, portocale și clementine. Luna decembrie a devenit luna goanei după cumpărături. De Crăciun se primesc și se oferă cadouri. Nu mai vorbim despre spiritul Crăciunului, cum a apărut, ce se întâmplă în această zi, ce ar trebui să facem. În trecut, părea că e minunat să fim în familie și să mâncăm cozonac și sarmale. În 2022, cadourile au devenit expresia sentimentelor. Ne bucurăm să primim cadouri, nu să petrecem timp prețios lângă familie, iubit sau iubită. Dacă cineva reușește să le combine pe acestea două, este un fericit.

De Crăciun, fii mai bun, fii adevărat!

Auzim aceste versuri în preajma sărbătorilor. Cumva, au devenit doar niște vorbe spuse automat. În timp, și-au pierdut din substanță și sunt pronunțate în grabă. Nu vreau să devin un Grinch, dar se pare că suntem furați de peisajul lucrurilor superficiale, nicidecum de cele profunde, născute din emoție. Cadourile nu trebuie să devină un scop în sine pentru atingerea fericirii, ci doar un mijloc pentru a facilita această cale. Pare imposibil, în 2022, să te mulțumești cu un sincer „te iubesc” șoptit la ureche. Pentru mine ar fi îndeajuns și deloc puțin.

Maradona

Etichete

, , , ,

Era 8 iulie 1990 pe la ora 23:30, când am ajuns acasă împreună cu bunicii dintr-o vacanță în Harghita. Am deschis imediat televizorul să văd finala Cupei Mondiale dintre Argentina și Germania de Vest. Era deja repriza a doua. Scorul: 0-0. Aveam 10 ani și desigur că țineam cu Germania. Toată lumea ținea cu Germania. Nu puteai ține cu Maradona. Părea un fotbalist îngâmfat, plin de el, fițos și totdeauna nervos. Îmi aduc bine aminte că nimeni din jurul meu nu îl suporta. Meciul se juca la Roma. Într-un final, a venit acel penalty dubios și Germania a câștigat Cupa Mondială. O bucurie! Peste patru ani, în Statele Unite, Maradona a avut probleme de dopaj. Atunci conta doar Hagi și nu m-am interesat de soarta argentinianului.

În anul 2008 a apărut filmul lui Kusturica cu și despre el. L-am vizionat târziu, după câțiva ani pe TVR2, cred. Am descoperit emoționat un altfel de Diego Maradona. Și gata, atunci am simțit ceva. Omul era o legendă iar eu l-am desconsiderat. Nu l-am înțeles și îmi pare rău! Pe Youtube, Netflix veți găsi unele documentare despre el. Merită să le vizionați.

3 iulie 1990. Semifinala Italia-Argentina. Meciul s-a ținut în orașul Napoli, acolo unde juca Diego la echipa de club. De la bun început, suporterii din Napoli s-au împărțit în două tabere. Pro-Diego și Pro-Italia. Până la urmă, fotbalistul a adus două titluri de campion în orașul din sud. După meci, însă, toți suporterii s-au întors împotriva lui. Ca să fie mai clar, toată Italia l-a vrut plecat. Dintr-o dată, salvatorul, magicianul Maradona era considerat un trădător și un nimic. Italia trebuia să fie campioană mondială și un argentinian a distrus acest vis. Știți voi, sânge latin, pasiune și subiectivism.

Acum, îl consider pe Diego Armando Maradona cel mai mare jucător de fotbal din istorie. Viața lui privată, pasiunea pentru fotbal, modul în care a tras după el echipa Argentinei în 1986 și felul în care a câștigat două titluri în Italia cu Napoli este un lucru unic pentru acele vremuri. Nu ai cum să-l ignori și trebuie pur și simplu să ai răbdare să-l înțelegi. Fotbalul nu înseamnă doar să tragi spre poartă. În prezent acest lucru pare o utopie. Totul se reduce la bani și nimic mai mult. Poate doar Zlatan și Cantona să fi fost diferiți. În Argentina există Biserica Maradoniană. Omul acesta a adus speranță. Iar cei care privesc acest sport au nevoie de ea. Mulți consideră că astăzi câțiva fotbaliști sunt peste el. Când ai un grup de oameni care se ocupă de textele puse pe rețelele sociale, când plătești o grămadă să-ți construiască o imagine de super-fotbalist (Messi, Ronaldo, Mbappe), logic că te păcălești crezând ca tu chiar poți fi ca el. În rest, păcat de acele tentații care nu i-au adus nimic, ci i-au furat totul.

Astăzi, Maradona ar fi împlinit 62 de ani.

Dopaj Simona

Etichete

, , , ,

Ce-ai făcut Simona? Ce s-a întâmplat? Ai uitat de unde ai plecat? Nu ți-au ajuns 38,97 milioane dolari și familia ta cere mai mult? La asta se rezumă presa de astăzi.

Stop! Stop dopajului! Cu toții știm că, de vreo 50 de ani, sportul nu mai este un hobby, ci mai mult o meserie. Pentru a câștiga, trebuie să faci anumite sacrificii, dar asta nu înseamnă să trișezi. Trebuie să fii corect și onest și lumea te va iubi înzecit. Ca un exemplu, de Lance Armstrong nu mai vorbește nimeni, deși la vremea lui era un Zeu. Eu nu vreau asta pentru tine.

Ca un fan al sportului alb, mi-ar plăcea să cred că totul este o mare neînțelegere, o încurcătură, o „lucrătură” (cum zice românul). Nu are sens să te dopezi, apoi să pierzi primul meci. Sau poate că a fost doar un test! Oricare ar fi răspunsul, sunt dezamăgit și cine mă cunoaște știe că am fost un fan al tău și voi rămâne în continuare, atât timp cât nu se va aduce vorba de dopaj. Nu te critic, nu arunc prima piatră, ci doar aștept. Cel mai greu este pentru tine și, cu siguranță, la începutul carierei nu-ți doreai să calci strâmb. Ești o victimă, explică-te! Nu arunca vorbe de PR și apoi să te aștepți la susținere. Fii sinceră! Lumea asta își dorește. Suntem sătui de minciună și șarlatani. Ne dorim adevăr și respect.

11 septembrie

Etichete

, , ,

foto: Stefani Reynolds/The New York Times

Ce s-a întâmplat în acea zi de marți ne-a marcat pe toți. 11 septembrie 2001 reprezintă o zi neagră în istoria modernă. Acel moment, pur și simplu, nu trebuia să se întâmple.

În dimineața acelei zile mă aflam în Offenbach/Main și tocmai coborâsem să iau micul dejun. Televizorul era pornit și am privit neputincios primul turn în flăcări. În acea clipă nimeni nu credea că este un atentat. Când cel de-al doilea turn a fost lovit, lucrurile s-au schimbat. M-am panicat. S-a discutat în Germania despre posibilitatea unui atentat asupra clădirilor bancare din orașul Frankfurt. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. A doua zi, s-au golit rafturile din supermarket. S-au tipărit zeci de pagini despre evenimentul tragic. S-au pus steaguri americane prin oraș. La tv toți păreau îngrijorați. Apoi, după 10-15 zile, totul a revenit la normal.

Au trecut 21 de ani. Iar acum sunt în București. Ce s-a schimbat de atunci? Trăim într-o lume mai sigură? Mai avem parte de atentate? Suntem fericiți în lumea în care suntem? Probabil că nu. Trăim într-o lume mai haotică decât în 2001. Ne-am revenit cu greu după pandemie. Trăim vremuri instabile din punct de vedere economic. Un război a izbucnit în Europa. Trăim cu teama unui atac nuclear. Se poate spune că în 2001 m-am simțit mai în siguranță decât acum.

Unde a greșit Buhnici?

Etichete

, , , ,

Unde a greșit Buhnici? Unde am greșit noi?

George Buhnici a greșit prin aroganță și nepăsare. A considerat că toate lucrurile spuse de el sunt de netăgăduit și pot fi enunțate liber. A greșit când a pronunțat cuvântul minore într-un context total nepotrivit. A greșit când a desconsiderat femeia care nu a reușit să-și mențină fizicul mereu tânăr. Dar, e bine că a fost sincer în declarații, astfel știm de acum cu cine avem de-a face.

Unde am greșit noi? Mai mult de jumătate din influenceri nu au pronunțat în viața lor o idee sinceră, nealterată de bani, interese sau trending. Tot ceea ce au declarat este dinainte învățat, memorat. Niciun gând nu le aparține cu adevărat, ci al oamenilor de pr. De aceea, gestul lui George Buhnici este o oază de sinceritate într-o lume online fake. Păcat ca a spus o imbecilitate și nu un lucru care să conteze la nivel global. Unde am greșit noi? Acordăm prea multă importanță unor oameni pe care nu-i cunoaștem deloc. Avem încredere într-o imagine de PR și nu aveam răbdare să vedem dincolo de fața zâmbitoare de pe YouTube. (răbdare, timp, același lucru).

De aceea este important să alegem inteligent și să nu avem totală încredere în ceea ce citim, auzim, vedem în online. Până la urmă, este important să nu ne lăsăm influențați de nimeni, ci doar de propriile noastre sentimente. Scuzele lui Buhnici sunt jalnice. Am zâmbit când am observat cartea „Inteligența emoțională” undeva pe raftul din bibliotecă. Desigur, totul îi va fi iertat. Facem scandal ușor, dar uităm repede.

Medicii covidului

Etichete

, ,

Voi scrie despre o problemă apărută în spitalele din România și, mai ales, în județul Deva. Personalul medical din Orăștie și-a dat demisia în bloc. Este vorba de secția ATI a spitalului (știrea aici). Contextul trebuie înțeles înainte de a-i judeca. Spitalul a rămas fără echipament de protecție și nu a primit, până acum, ajutor de la București. Nu a primit ajutor nici de la Andreea Marin, nici bani de la super-mediatizatul teledon. Nu a primit ajutor nici de la Coca Cola, nici de la alte mărci celebre. Mai exact, nu s-a întâmplat nimic până aseară. În plus, Arafat i-a amenințat că vor intra sub incidența penală. După Deva, urmează spitalul din Mioveni. Vechea problemă, aceiași medici speriați. Ce se întâmplă? Care este motivul acestei dezertări? De ce medicii nu se supun jurământului lui Hipocrate?

Până la începerea pandemiei de gripă, medicii români nu au avut parte de respect în rândul comentatorilor de pe canapea. Când spun asta, mă refer la persoanele de pe rețelele sociale care nu au făcut niciodată voluntariat, nu dau zăpada din fața casei, nu au plantat niciodată un copac, nu reciclează selectiv și, în general, nu gândesc pozitiv și constructiv. Este mai ușor să stai într-o canapea confortabilă, cu o Cola și niște pufuleți, și să critici pe oricine, oricum, oriunde. Este mai ușor să stai deoparte, să nu te implici în comunitate, dar este și mai greu să înțelegi. Pe principiul ce sădești, aia culegi, acum medicii blamați sunt văzuți ca salvatorii națiunii, tot de ei. Nu mai e vorba de șpagă, nu mai e vorba de malpraxis, nu. Acum, toți medicii trebuie să ne salveze din calea covidului. Dacă cineva îndrăznește să dezerteze, îl va paște pușcăria și/sau blamarea în piața publică. Curios, ideile acestea vin tot de la acei oameni care îi disprețuiau în trecut. Nu sunt de acord cu această abordare. Și apropo, v-ați gândit că poate această dezertare se vrea un protest?

Toți medicii trebuie să respecte Jurământul lui Hipocrate. Au ales să profeseze această meserie din diverse motive. Nimeni nu i-a obligat, nimeni nu i-a constrâns. Au primit salarii mărite, diverse atenții de la pacienți, s-au bucurat de privilegii în societate. Deodată, toate acestea s-au schimbat. Suntem în război, suntem într-o stare de urgență. Oamenii mor din cauza unui virus invizibil. Brusc, unii medici dezertează. Nu mai este cald la muncă, nu mai este șpagă? Greșit. Evadează, pentru că se simt abandonați. De fapt, chiar sunt abandonați. De noi toți. Nu au materiale de protecție, pentru că banii s-au pierdut pe drum. Nu sunt măști și dezinfectante pentru că firmele românești nu sunt luate în seamă, ci doar cele asiatice. (la Vâlcea există Minet și Oltchim) China are contracte mai mult cu țările din vest. Deci, așteptăm. Câțiva manageri ai spitalelor au fost numiți pe criterii politice. Altceva, nu a contat. În toată această degringoladă, să existe un singur vinovat? Medicii? Să se sinucidă lucrând în aceste condiții periculoase? Da, România este singurul stat de pe glob care are o rată mare de mortalitate printre personalul medical. Și noi ce facem? Și voi ce faceți? Îi rugăm să se sinucidă pentru noi. Pentru ca noi să trăim fericiți și liniștiți pe facebook. Nu. A venit momentul când trebuie să ne implicăm. Practic, prin voluntariat, nu prin mesaje sau meme-uri. Dacă nu se poate, măcar să facem liniște. Să îi aplaudăm pe oamenii din spitale și să ne îndreptăm frustrarea noastră către cei care ne decid viitorul, nu asupra celor care se luptă cu mâinele goale cu covid-19. Autoritățile trebuie să facă mai multe, mult mai multe. Guvernul să nu mai irosească hârtie pe ordonanțe și nici timp pe discursuri blajine. Și poate atunci, medicii se vor simți în siguranță iar noi ne vom putea întoarce la viața nostră minunată.