Medicii covidului

Etichete

, ,

Voi scrie despre o problemă apărută în spitalele din România și, mai ales, în județul Deva. Personalul medical din Orăștie și-a dat demisia în bloc. Este vorba de secția ATI a spitalului (știrea aici). Contextul trebuie înțeles înainte de a-i judeca. Spitalul a rămas fără echipament de protecție și nu a primit, până acum, ajutor de la București. Nu a primit ajutor nici de la Andreea Marin, nici bani de la super-mediatizatul teledon. Nu a primit ajutor nici de la Coca Cola, nici de la alte mărci celebre. Mai exact, nu s-a întâmplat nimic până aseară. În plus, Arafat i-a amenințat că vor intra sub incidența penală. După Deva, urmează spitalul din Mioveni. Vechea problemă, aceiași medici speriați. Ce se întâmplă? Care este motivul acestei dezertări? De ce medicii nu se supun jurământului lui Hipocrate?

Până la începerea pandemiei de gripă, medicii români nu au avut parte de respect în rândul comentatorilor de pe canapea. Când spun asta, mă refer la persoanele de pe rețelele sociale care nu au făcut niciodată voluntariat, nu dau zăpada din fața casei, nu au plantat niciodată un copac, nu reciclează selectiv și, în general, nu gândesc pozitiv și constructiv. Este mai ușor să stai într-o canapea confortabilă, cu o Cola și niște pufuleți, și să critici pe oricine, oricum, oriunde. Este mai ușor să stai deoparte, să nu te implici în comunitate, dar este și mai greu să înțelegi. Pe principiul ce sădești, aia culegi, acum medicii blamați sunt văzuți ca salvatorii națiunii, tot de ei. Nu mai e vorba de șpagă, nu mai e vorba de malpraxis, nu. Acum, toți medicii trebuie să ne salveze din calea covidului. Dacă cineva îndrăznește să dezerteze, îl va paște pușcăria și/sau blamarea în piața publică. Curios, ideile acestea vin tot de la acei oameni care îi disprețuiau în trecut. Nu sunt de acord cu această abordare. Și apropo, v-ați gândit că poate această dezertare se vrea un protest?

Toți medicii trebuie să respecte Jurământul lui Hipocrate. Au ales să profeseze această meserie din diverse motive. Nimeni nu i-a obligat, nimeni nu i-a constrâns. Au primit salarii mărite, diverse atenții de la pacienți, s-au bucurat de privilegii în societate. Deodată, toate acestea s-au schimbat. Suntem în război, suntem într-o stare de urgență. Oamenii mor din cauza unui virus invizibil. Brusc, unii medici dezertează. Nu mai este cald la muncă, nu mai este șpagă? Greșit. Evadează, pentru că se simt abandonați. De fapt, chiar sunt abandonați. De noi toți. Nu au materiale de protecție, pentru că banii s-au pierdut pe drum. Nu sunt măști și dezinfectante pentru că firmele românești nu sunt luate în seamă, ci doar cele asiatice. (la Vâlcea există Minet și Oltchim) China are contracte mai mult cu țările din vest. Deci, așteptăm. Câțiva manageri ai spitalelor au fost numiți pe criterii politice. Altceva, nu a contat. În toată această degringoladă, să existe un singur vinovat? Medicii? Să se sinucidă lucrând în aceste condiții periculoase? Da, România este singurul stat de pe glob care are o rată mare de mortalitate printre personalul medical. Și noi ce facem? Și voi ce faceți? Îi rugăm să se sinucidă pentru noi. Pentru ca noi să trăim fericiți și liniștiți pe facebook. Nu. A venit momentul când trebuie să ne implicăm. Practic, prin voluntariat, nu prin mesaje sau meme-uri. Dacă nu se poate, măcar să facem liniște. Să îi aplaudăm pe oamenii din spitale și să ne îndreptăm frustrarea noastră către cei care ne decid viitorul, nu asupra celor care se luptă cu mâinele goale cu covid-19. Autoritățile trebuie să facă mai multe, mult mai multe. Guvernul să nu mai irosească hârtie pe ordonanțe și nici timp pe discursuri blajine. Și poate atunci, medicii se vor simți în siguranță iar noi ne vom putea întoarce la viața nostră minunată.

Lupta contra Covid19

Etichete

, ,

Tu unde ai vrea să-ți petreci Sfârșitul lumii? Este o întrebare citită mai mult în cărțile lui HG Wells. Nu, nu o să vină sfârșitul lumii, dar e important să știm ce răspuns vom da. Unde ne simțim în siguranță? Cu cine am vrea să stăm? Ce muzică să ascultăm? Întrebări, ce par mai degrabă furate dintr-un concurs de Miss, sunt acum scoase de la naftalină de perioada ciudată pe care o trăim. Evident, în familie este cel mai sigur și cu familia ne vom petrece această perioadă de #statiacasa. Desigur, nu toată lumea a luat în serios acestă datorie socială. Există acel tip de personaj care manifestă o nesupunere la ordinele autorităților. Pentru el/ea avem poza de mai jos. Tu unde ai vrea să-ți petreci weekendul acesta? Rebelul nostru ar răspunde simplu, fără remușcare: ”unde vreau eu!” Cunoașteți acest răspuns? Din păcate, acestă abordare este o crimă. Dar, e de înțeles. Există o cauză și o rezolvare, în același timp. Răspundem diferit în fața unui ordin direct venit de la autorități. Oamenii raționali sunt conștienți în fața pericolului, rebelii de pretutindeni sunt suspicioși. Singurul mod prin care își vor schimba atitudinea este prin experiență personală (în fața virusului) sau printr-o voce autoritată. Din păcate, ne lipsește această voce. Ne lipsește un lider. Și nu mă refer la România, ci pretutindeni. Dacă ne aducem aminte, în Al Doilea Război Mondial a fost Churchill și Charles de Gaulle. Apoi, în anii ’90 a fost Helmut Kohl. Și, probabil, ultima voce importantă a fost Rudy Giuliani. Primarul din New York la 11 septembrie 2001. Apoi, pe cine mai ascultă lumea cu sufletul la gură? Să fie Papa Francisc? Poate. Să fie Merkel? Nu cred. Nu. Nu mai avem lideri, a căror cuvinte să reprezinte purul adevăr. Și tocmai acum când avem mai multă nevoie, ei își fac cont pe TikTok sau stau ascunși sub plapumă. Avem nevoie de o voce. Nu doar a României. Și atunci, nu va mai exista nesupunere civică. Să avem răbdare.

Poză realizată de National Geographic la Cernobîl.

Capernaum

În 2019 au fost 5 filme nominalizate la Oscar pentru cel mai bun film străin. Le-am văzut pe toate, în afară de un film libanez. Favoritul meu pentru premiul cel mare era Cold War. Cele 4 filme văzute le pot considera la fel de bune. Fiecare cu povestea bine conturată, cu multă emoție și cadre puternice. A câștigat Roma. Ieri, am văzut filmul nr. 5. Capernaum, regizat de Nadine Lebaki. Am așteptat aproape 1 an pentru a-l vedea. Nu mă așteptam să fie mai bun ca Shoplifters sau Cold War. Credeam că e la fel de norocos ca premiatul film Roma. Dar, desigur, Roma este al lui Cuarón iar Hollywood-ul este în cădere liberă. Revenind, nu aveam prea multe așteptări de la acest timid Capernaum. M-am înșelat amarnic.

Cunoașteți sentimentul acela de la primul sărut? Acel sentiment pe care nu îl veți uita niciodată? Exact așa se prezintă și acest film. Nu se poate uita. Puterea emoțiilor te face să-l vezi până la final. Apoi, se întâmplă 2 lucruri: ori rămâi mut, ori plângi. Sirianul Zain Al Rafeea îl joacă pe Zain. Băiatul acesta a devenit peste noapte actor în acest film. Avea 13 ani la momentul filmărilor. Scenariul nu este la fel de complex ca în Parasite, dar prezintă o realitate mult mai crudă și mai tristă. Există un moment când Zain vrea să bea apă de la robinet. Ezită, pentru ca era apa maro. Rezonez cu disperarea baiatului din acea clipă. Locuiesc la bloc și am văzut deseori culoarea aceea în paharul de la bucătărie. Dar nu acesta este momentul de cotitură. Spre final, o veste îl transformă pe puștiul cu geacă albastră într-un bărbat cu atitudine și își va da în judecată părinții pentru că l-au născut.

Brancusi

Etichete

,

Astăzi, în urmă cu 144 de ani, se năștea la Hobița, Constantin Brâncuși. Neagu Djuvara declara ”Am avut două mari personalități care au făcut România cunoscută universal – Brâncuși și Enescu”. În 1998 am vizitat Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu. Am rămas profund dezamăgit față de dezinteresul autorităților. În primul rând, a fost greu să găsim locația. Ajunși acolo, în fața parcului, ai fi spus că ești într-o zonă uitată de lume. Când am ajuns lângă Poarta Sărutului simțeam miros de urină. La Masa Tăcerii, câțiva turiști mâncau dintr-un pateu. Bănuiesc că nu le păsa de munca depusă de sculptor. Puțin mai departe, se înălța Coloana Infinitului. Totul părea în regulă. Ne-am apropiat și am descoperit monumentul vandalizat de acele declarații de dragoste care te fac să urăști Dragobetele. În acel moment, m-am simțit jenat că eram român. Prietenii din jurul meu nu au scos un cuvânt și am ieșit în liniște din parc. Nu m-am mai întors acolo niciodată. Am citit că din 2003, cu ajutorul fondurilor externe, s-au început lucrările de restaurare a monumentelor și amenajarea parcului.

În 2011 am intrat în Cimitirul Montparnasse. Locul lui Brancusi (fără diactritice) era plin de flori. Eram într-o zi de iunie, nimic important. Francezii l-au adoptat și l-au iubit (îl iubesc). Românii nu au făcut același lucru și chiar l-au alungat. La 81 de ani, cu câteva zile înainte de decesul său, Brâncuși, aflat la Paris, se confesa unui preot: „Voi muri cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

În 2016, statul român încearcă să achiziționeze ”Cumințenia Pământului”. A început campania ”Brâncuși e al tău!” prin care s-au strâns peste 1 milion de euro. Nu a fost îndeajuns și totul a fost un fiasco. Momentan, sculptura zace într-un depozit. Trist.

Anul 2020. Se anunță Ambasadorul onorific al Zilei Brâncuși. Nu este Hagi și nici Halep, este Irina Rimes. Poftim, cine? Doar eu simt o nepotrivire de caracter aici? Nu putem, nici măcar, în ceasul al doisprezecelea să-i respectăm memoria. Continuăm să fim la fel de nătângi și să ne complicăm existența. Zace o neliniște distructivă în noi, care iese la iveală în momentele cele mai proaste. Ziua aceasta trebuie să fie despre artă și despre căință. România nu îl merită pe Brâncuși. Cred că opera lui era despre perfecțiune și compasiune, iar noi mai avem de învățat. Îmi doresc să revenim în muzee, să vorbim despre cultură, să citim mai mult și să-i ignorăm pe politicieni.

Parasite

Etichete

, , ,

Parasite, filmul cu 4 premii Oscar. Regia în aparține lui Bong Joon Ho, care s-a mai ocupat de Snowpiercer (2013). Nici nu știu cum să vorbesc despre acest film fără a enerva pe cineva. Pe scurt, toate filmele de Oscar de anul acesta au fost extrem de slabe, fără substanță, fără un final epic de care să amintești la vrăjeală înainte de culcare. Nimic. Nada. Zero. Joker a încercat. Dar, filmul sud-coreean s-a comportat exact ca trenul viteză din Snowpiercer în fața bucăților de gheață de pe șină. Pur și simplu, a spulberat tot. Dar nu vă așteptați la un film de sâmbătă seara, cu glume și pop-corn. Nici să nu aveți pretenții la un film pe care să-l aveți în format Blu-ray în sufragerie. Filmul prezintă o realitate dură. Se vorbește despre sărăcie, șomaj, ignoranță și răutate. Trăim într-o lume în care egalitatea între păturile sociale este o utopie. Desigur, în America și în Vest, de la acest film se va porni o adevărată dezbatere despre risipa banilor. Noi vedem acest lucru în fiecare zi, dar din păcate, nu avem puterea financiară să producem un film de Oscar. Ne limităm la povești post-comuniste și la mesaje miserupiste. Scenariul lui Parasite este unic și o să placă iubitorilor de filme artistice. Eu l-am văzut mai demult, într-o săptămână dedicată acestor filme. Am început cu Oldeuboi (2003), The Wondering Earth (2019), Shoplifters (2018), The Host (2006), After the Storm (2016) și Pan-dola (2016). Vă pot spune cu siguranță că vizionând aceste filme veți realiza că Hollywoodul nu mai este demult un etalon de efecte speciale sau de producție. Iar în această listă se află cel puțin 2 filme mai bune ca Parasite. Eu rămân fidel filmelor nordice, gen Headhunters (2011) și The Hunt (2012). Dar, asta este o altă discuție, căci și acolo nu s-a mai produs ceva bun de câțiva ani.

Revenind la Parasite, mi-a plăcut mult claritatea cadrelor. Totul apare curat și ușor de urmărit. Nu m-am identificat cu actorii, pentru că nu am reușit să le înțeleg mimica. Au existat momente confuze când nu știam dacă oamenii aceștia râdeau sau plângeau. Noroc că la o petrecere iese din subsol un bărbat cu un cuțit Ikea și pot spune cu siguranță că toți invitații țipau speriați de moarte. Finalul te face să crezi că totul s-a terminat cu bine. Regizorul are alte planuri și lasă pe genericul de final o melodie scrisă tot de el. Apare această informație: 564 de ani îi va lua fiului să cumpere casa. M-am documentat pentru articol.  

Bong Joon Ho este un privilegiat și cred că a profitat de un culoar liber. Dacă veți vedea acest film, nu-i subestimați vraja vizuală. Povestea este strâns legată de abisul apărut între clasele societății sud-coreene. În plus, nu-i opriți sonorul pentru că nu vă place limba. (da, am auzit că se poartă așa ceva). Totul este legat de tonalitate. Altfel, după cum scriam mai sus, din mimică aflați zero. Este un film greu de digerat din cauza violenței și puțin probabil că o să-l vizionați în liniște la cinema. Lumea se așteaptă la ceva comercial și când apare băiatul cu piatra aceea imensă se rupe filmul. Succes și vizionare plăcută! (poza este preluată de pe IMDb)

no1158-my-parasite-minimal-movie-poster-chungkong-art

Scriu despre mine

Articolul acesta pornește din revolta mea față de lipsa de respect adusă unei fotografii realizate de Dan Mihai Balanescu (link aici). Fotografia surprinde claritatea cu care se văd Munții Bucegi de pe acoperișul Hotelului Intercontinental din București. Da, la început am privit cu neîncredere. Există Photoshop, există editare, multe lucruri nu sunt ceea ce par. Dar, m-am interesat și am primit confirmare de la alți fotografi. Ce a urmat? Poza a fost copiată, a fost preluată fără a fi declarată sursa. Câțiva oameni din social-media s-au gândit că este momentul să mai câștige niste like-uri pentru că se poate. În mod normal, când ceva ne place dăm share direct de la sursă. Sau, cel puțin, se pune o notă cu tag direct la autor. Trecându-i doar numele, nu faci nimic. Nu îl ajuți cu nimic pe autor, căci nimeni nu va copia numele pus în articolul tău și va da căutare prin paginile de facebook. Desigur, totul ține de caracter și de bunăvoință. Simt că nimeni nu mai apreciază creativitatea. Nimeni nu mai ajută benevol oamenii care aleg să își folosească imaginația pentru a crea ceva cu substanță. Nu scriu din auzite, ci din experiență.

Mi-am lansat cartea Unprezece pași la JazzBook pe 11.11.12.  A fost un moment frumos, de care am să-mi amintesc întotdeauna. Tot evenimentul a avut loc într-un cadru restrâns, alături de cei mai apropiați oameni din viața mea. Apoi, toate frustrările mele legate de vânzarea cărții mi-au tăiat din aripi. Am întâlnit oameni care doreau să îmi citească cartea, dar cumva primită drept cadou. Gratuitățile nu își au locul într-o zonă de creație. Cel mai dureros a fost să observ cum oamenii se simțeau chiar jigniți de lipsa gratuității la acest produs. ”Cum să-ți dau bani, ne știm de atâta timp?!” Tocmai! Când vrei să primești o carte gratis, nu-i oferi respect autorului. Cultura trebuie apreciată, fie că este vorba de literatură, pictură, muzică sau desen. Poate de aceea nu suport evenimentele gen Ziua porților deschise la muzeu. Ce respect îi oferi operei lui Corneliu Baba, Tonitza sau chiar lui Ștefan Câlția? Este revoltător să nu vizitezi muzeul pentru că nu ai 20 de lei în buzunar iar apoi să te înghesui alături de 1000 de persoane într-o seară de mai când este gratis. Sunt sigur că și angajații acelor muzee găsesc acțiunea deprimantă. Știu, și la Luvru prima duminică a lunii este cu intrare gratuită. Dar, în celelalte 29 de zile muzeul este plin. La noi, nu. Pentru noi, cultura se servește gratis. Altfel, strângem din nas și o ocolim. 

Plastic

Plastic. Plastic peste tot. Pâine în ambalaj de plastic. Mere în ambalaj de plastic. Vrei două banane? „Pune domnule în punga aceea. Este mai ușor de cântărit!” Vrei brânză? Ți-o învelește în plastic. Vrei struguri? Plastic. Vrei cozonac? Plastic. Vrei ciorbă de perișoare? Plastic. Vrei plastic? Ți-o pune tot în plastic. Suntem bombardați din toate colțurile de plastic. Inventatorul pare a fi Alexander Parkes. Un nefericit! Cumva ne-am învățat să trăim cu acest plastic. In anii ’90 nu depindeam atât de mult de el. Așa că am decis ca de la 1 septembrie să reduc cât mai mult consumul de plastic. Fără pungi și fără ambalaje inutile din plastic. Ziua 2. Am intrat într-un market de cartier, aproape de grădiniță. Îmi era foarte sete. Am întrebat dacă are apă la sticlă. Desigur, am primit un răspuns negativ. Am luat două minerale din plastic la 0,5. Promit că le voi recicla. După ce am plătit, a urmat întrebarea clasică: „vrei o pungă?”. Nu. Nu vreau mai mult plastic. Este inutil. Și totuși, trăiesc cu impresia că nimeni nu reciclează acest plastic pus în acele recipiente de culoare galbenă. Tu îți faci datoria. Dar, nu este îndeajuns. Ziua 4. Intru la Mega Image. Am cumpărat două napolitane si două nectarine. Napolitanele în ambalaj din plastic, desigur. Nectarinele au rezistat fără. Le-am pus într-o plasă din pânză. Vânzătoarea m-a privit sceptică. Se pare că am devenit o pasăre rară. Povestea continuă.

Bianca

„Jucătoarea din Canada, de origine română, Bianca Andreescu a câștigat turneul de tenis Rogers Cup”. Exact asta am citit pe unele siteuri din România. Tipa este percepută ca fiind o româncă de-a noastră și ne mândrim cu asta. Bianca a câștigat acest turneu pentru noi, românii. De fapt, haideți să joace pentru România la FedCup. Greșit! O atitudine tipic balcanică. În discursul de după meci și la conferință nu a spus nimic de România. Ba mai mult, a susținut că victoria ei reprezintă un imbold pentru micuții canadieni. Nimic de România. Desigur, noi credem că totul a fost doar o scăpare. Și probabil, în dormitorul ei se află 3 steaguri tricolore. Greșit, din nou! Da, e frumos să ne imaginăm că românii sunt cei mai talentați și cei mai buni. Hertha Müller e româncă. Cioran este un român de-al nostru. Sarkozy este la fel, căci ceva rude îndepărtate vin din România. Tristan Tzara este român. Natalie Portman a avut o bunică româncă. Mama lui Harvey Keitel era româncă. Străbunica actriței Fran Drescher (Dădaca) era din Focșani. Și lista poate continua. Un singur lucru nu se leagă. De ce au fugit de România? De ce au ales să trăiască departe de țara aceasta? Răspunsul îl știm deja! Noi, cei care am rămas aici, cunoaștem foarte bine motivele. Haideți să nu-i stricăm bucuria Biancăi! Haideți să nu ne mințim că România a ajutat-o să devină campioană. Bianca este o canadiancă de 19 ani, câștigătoare de Rogers Cup. Nu este românca noastră. Este trist, dar acesta este adevărul. România nu știe și nici nu vrea să-și țină talentele aproape. România le alungă! Aceasta ar fi știrea importantă de azi. Felicitări, Bianca!

Bunica

Ieri s-au făcut 30 de ani de la plecarea într-o lume mai bună a bunicii mele. Mă sperie gândul că au trecut atâția ani și parcă momentul a fost alaltăieri. Într-un fel am menținut vie memoria ei. Pentru că am iubit-o cel mai mult. Poate și de aici interesul pentru limba maghiară. Bunica s-a născut într-o familie de maghiari din județul Harghita, într-un sat de lângă Odorheiul Secuiesc. Îmi place să aud acestă limbă și să o vorbesc atât cât pot. Nu vreau să intru în dezbateri legate de secuime și unirea cu Ungaria. Totul ține de jocurile politice ale unora și nu de nevoile omului de rând. De ce, uneori, la magazinul din Odorhei ți se vorbește în maghiară, deși tu trăiești în România? Întrebarea aceasta o primesc des de la colegi. Tot din vina politicului, care nu se implică în acestă zonă uitată de București, dar care prezintă interes la Budapesta. Îmi petrec verile în Harghita și observ cum strada principală din sat este încă neasfaltată. Au trecut aproape 30 de ani de la schimbarea sistemului. De fiecare dată când revin în sat simt că oamenii trăiesc într-o altă lume, într-o altă epocă. Cu apă doar duminica, cu magazinul deschis doar între orele 10-17, cu tinerii plecați la oraș, cu bătrânii conducând căruțe de acum un secol. Prințul Charles este fascinat de acestă zonă, guvernul nostru nu. Nagyon hiányzik a nagymamám! (imi e dor de bunica foarte mult)

Chestii casnice

După 55 de minute de dat cu aspiratorul, nu cred că mai e nevoie să merg la sală anul acesta. Pe bune! Am schimbat două tricouri, am băut 1,5 l de apă, am consumat un sul de servețele și, la final, am făcut un duș cu apă rece. Și mi-a plăcut. Țin să precizez că nu mi-am făcut niciun selfie în oglindă și nici nu am făcut referire, în acest articol, la o băutură energizantă. Mâine am să vă povestesc despre efectele terapeutice ale spălării vaselor din bucătărie.