Sărbători fericite

Etichete

Luna decembrie este luna cadourilor. Moș Crăciun vine cu dulciuri, haine de firmă, electrocasnice, telefoane, portocale și clementine. Luna decembrie a devenit luna goanei după cumpărături. De Crăciun se primesc și se oferă cadouri. Nu mai vorbim despre spiritul Crăciunului, cum a apărut, ce se întâmplă în această zi, ce ar trebui să facem. În trecut, părea că e minunat să fim în familie și să mâncăm cozonac și sarmale. În 2022, cadourile au devenit expresia sentimentelor. Ne bucurăm să primim cadouri, nu să petrecem timp prețios lângă familie, iubit sau iubită. Dacă cineva reușește să le combine pe acestea două, este un fericit.

De Crăciun, fii mai bun, fii adevărat!

Auzim aceste versuri în preajma sărbătorilor. Cumva, au devenit doar niște vorbe spuse automat. În timp, și-au pierdut din substanță și sunt pronunțate în grabă. Nu vreau să devin un Grinch, dar se pare că suntem furați de peisajul lucrurilor superficiale, nicidecum de cele profunde, născute din emoție. Cadourile nu trebuie să devină un scop în sine pentru atingerea fericirii, ci doar un mijloc pentru a facilita această cale. Pare imposibil, în 2022, să te mulțumești cu un sincer „te iubesc” șoptit la ureche. Pentru mine ar fi îndeajuns și deloc puțin.

Maradona

Etichete

, , , ,

Era 8 iulie 1990 pe la ora 23:30, când am ajuns acasă împreună cu bunicii dintr-o vacanță în Harghita. Am deschis imediat televizorul să văd finala Cupei Mondiale dintre Argentina și Germania de Vest. Era deja repriza a doua. Scorul: 0-0. Aveam 10 ani și desigur că țineam cu Germania. Toată lumea ținea cu Germania. Nu puteai ține cu Maradona. Părea un fotbalist îngâmfat, plin de el, fițos și totdeauna nervos. Îmi aduc bine aminte că nimeni din jurul meu nu îl suporta. Meciul se juca la Roma. Într-un final, a venit acel penalty dubios și Germania a câștigat Cupa Mondială. O bucurie! Peste patru ani, în Statele Unite, Maradona a avut probleme de dopaj. Atunci conta doar Hagi și nu m-am interesat de soarta argentinianului.

În anul 2008 a apărut filmul lui Kusturica cu și despre el. L-am vizionat târziu, după câțiva ani pe TVR2, cred. Am descoperit emoționat un altfel de Diego Maradona. Și gata, atunci am simțit ceva. Omul era o legendă iar eu l-am desconsiderat. Nu l-am înțeles și îmi pare rău! Pe Youtube, Netflix veți găsi unele documentare despre el. Merită să le vizionați.

3 iulie 1990. Semifinala Italia-Argentina. Meciul s-a ținut în orașul Napoli, acolo unde juca Diego la echipa de club. De la bun început, suporterii din Napoli s-au împărțit în două tabere. Pro-Diego și Pro-Italia. Până la urmă, fotbalistul a adus două titluri de campion în orașul din sud. După meci, însă, toți suporterii s-au întors împotriva lui. Ca să fie mai clar, toată Italia l-a vrut plecat. Dintr-o dată, salvatorul, magicianul Maradona era considerat un trădător și un nimic. Italia trebuia să fie campioană mondială și un argentinian a distrus acest vis. Știți voi, sânge latin, pasiune și subiectivism.

Acum, îl consider pe Diego Armando Maradona cel mai mare jucător de fotbal din istorie. Viața lui privată, pasiunea pentru fotbal, modul în care a tras după el echipa Argentinei în 1986 și felul în care a câștigat două titluri în Italia cu Napoli este un lucru unic pentru acele vremuri. Nu ai cum să-l ignori și trebuie pur și simplu să ai răbdare să-l înțelegi. Fotbalul nu înseamnă doar să tragi spre poartă. În prezent acest lucru pare o utopie. Totul se reduce la bani și nimic mai mult. Poate doar Zlatan și Cantona să fi fost diferiți. În Argentina există Biserica Maradoniană. Omul acesta a adus speranță. Iar cei care privesc acest sport au nevoie de ea. Mulți consideră că astăzi câțiva fotbaliști sunt peste el. Când ai un grup de oameni care se ocupă de textele puse pe rețelele sociale, când plătești o grămadă să-ți construiască o imagine de super-fotbalist (Messi, Ronaldo, Mbappe), logic că te păcălești crezând ca tu chiar poți fi ca el. În rest, păcat de acele tentații care nu i-au adus nimic, ci i-au furat totul.

Astăzi, Maradona ar fi împlinit 62 de ani.

Dopaj Simona

Etichete

, , , ,

Ce-ai făcut Simona? Ce s-a întâmplat? Ai uitat de unde ai plecat? Nu ți-au ajuns 38,97 milioane dolari și familia ta cere mai mult? La asta se rezumă presa de astăzi.

Stop! Stop dopajului! Cu toții știm că, de vreo 50 de ani, sportul nu mai este un hobby, ci mai mult o meserie. Pentru a câștiga, trebuie să faci anumite sacrificii, dar asta nu înseamnă să trișezi. Trebuie să fii corect și onest și lumea te va iubi înzecit. Ca un exemplu, de Lance Armstrong nu mai vorbește nimeni, deși la vremea lui era un Zeu. Eu nu vreau asta pentru tine.

Ca un fan al sportului alb, mi-ar plăcea să cred că totul este o mare neînțelegere, o încurcătură, o „lucrătură” (cum zice românul). Nu are sens să te dopezi, apoi să pierzi primul meci. Sau poate că a fost doar un test! Oricare ar fi răspunsul, sunt dezamăgit și cine mă cunoaște știe că am fost un fan al tău și voi rămâne în continuare, atât timp cât nu se va aduce vorba de dopaj. Nu te critic, nu arunc prima piatră, ci doar aștept. Cel mai greu este pentru tine și, cu siguranță, la începutul carierei nu-ți doreai să calci strâmb. Ești o victimă, explică-te! Nu arunca vorbe de PR și apoi să te aștepți la susținere. Fii sinceră! Lumea asta își dorește. Suntem sătui de minciună și șarlatani. Ne dorim adevăr și respect.

11 septembrie

Etichete

, , ,

foto: Stefani Reynolds/The New York Times

Ce s-a întâmplat în acea zi de marți ne-a marcat pe toți. 11 septembrie 2001 reprezintă o zi neagră în istoria modernă. Acel moment, pur și simplu, nu trebuia să se întâmple.

În dimineața acelei zile mă aflam în Offenbach/Main și tocmai coborâsem să iau micul dejun. Televizorul era pornit și am privit neputincios primul turn în flăcări. În acea clipă nimeni nu credea că este un atentat. Când cel de-al doilea turn a fost lovit, lucrurile s-au schimbat. M-am panicat. S-a discutat în Germania despre posibilitatea unui atentat asupra clădirilor bancare din orașul Frankfurt. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. A doua zi, s-au golit rafturile din supermarket. S-au tipărit zeci de pagini despre evenimentul tragic. S-au pus steaguri americane prin oraș. La tv toți păreau îngrijorați. Apoi, după 10-15 zile, totul a revenit la normal.

Au trecut 21 de ani. Iar acum sunt în București. Ce s-a schimbat de atunci? Trăim într-o lume mai sigură? Mai avem parte de atentate? Suntem fericiți în lumea în care suntem? Probabil că nu. Trăim într-o lume mai haotică decât în 2001. Ne-am revenit cu greu după pandemie. Trăim vremuri instabile din punct de vedere economic. Un război a izbucnit în Europa. Trăim cu teama unui atac nuclear. Se poate spune că în 2001 m-am simțit mai în siguranță decât acum.

Unde a greșit Buhnici?

Etichete

, , , ,

Unde a greșit Buhnici? Unde am greșit noi?

George Buhnici a greșit prin aroganță și nepăsare. A considerat că toate lucrurile spuse de el sunt de netăgăduit și pot fi enunțate liber. A greșit când a pronunțat cuvântul minore într-un context total nepotrivit. A greșit când a desconsiderat femeia care nu a reușit să-și mențină fizicul mereu tânăr. Dar, e bine că a fost sincer în declarații, astfel știm de acum cu cine avem de-a face.

Unde am greșit noi? Mai mult de jumătate din influenceri nu au pronunțat în viața lor o idee sinceră, nealterată de bani, interese sau trending. Tot ceea ce au declarat este dinainte învățat, memorat. Niciun gând nu le aparține cu adevărat, ci al oamenilor de pr. De aceea, gestul lui George Buhnici este o oază de sinceritate într-o lume online fake. Păcat ca a spus o imbecilitate și nu un lucru care să conteze la nivel global. Unde am greșit noi? Acordăm prea multă importanță unor oameni pe care nu-i cunoaștem deloc. Avem încredere într-o imagine de PR și nu aveam răbdare să vedem dincolo de fața zâmbitoare de pe YouTube. (răbdare, timp, același lucru).

De aceea este important să alegem inteligent și să nu avem totală încredere în ceea ce citim, auzim, vedem în online. Până la urmă, este important să nu ne lăsăm influențați de nimeni, ci doar de propriile noastre sentimente. Scuzele lui Buhnici sunt jalnice. Am zâmbit când am observat cartea „Inteligența emoțională” undeva pe raftul din bibliotecă. Desigur, totul îi va fi iertat. Facem scandal ușor, dar uităm repede.

Medicii covidului

Etichete

, ,

Voi scrie despre o problemă apărută în spitalele din România și, mai ales, în județul Deva. Personalul medical din Orăștie și-a dat demisia în bloc. Este vorba de secția ATI a spitalului (știrea aici). Contextul trebuie înțeles înainte de a-i judeca. Spitalul a rămas fără echipament de protecție și nu a primit, până acum, ajutor de la București. Nu a primit ajutor nici de la Andreea Marin, nici bani de la super-mediatizatul teledon. Nu a primit ajutor nici de la Coca Cola, nici de la alte mărci celebre. Mai exact, nu s-a întâmplat nimic până aseară. În plus, Arafat i-a amenințat că vor intra sub incidența penală. După Deva, urmează spitalul din Mioveni. Vechea problemă, aceiași medici speriați. Ce se întâmplă? Care este motivul acestei dezertări? De ce medicii nu se supun jurământului lui Hipocrate?

Până la începerea pandemiei de gripă, medicii români nu au avut parte de respect în rândul comentatorilor de pe canapea. Când spun asta, mă refer la persoanele de pe rețelele sociale care nu au făcut niciodată voluntariat, nu dau zăpada din fața casei, nu au plantat niciodată un copac, nu reciclează selectiv și, în general, nu gândesc pozitiv și constructiv. Este mai ușor să stai într-o canapea confortabilă, cu o Cola și niște pufuleți, și să critici pe oricine, oricum, oriunde. Este mai ușor să stai deoparte, să nu te implici în comunitate, dar este și mai greu să înțelegi. Pe principiul ce sădești, aia culegi, acum medicii blamați sunt văzuți ca salvatorii națiunii, tot de ei. Nu mai e vorba de șpagă, nu mai e vorba de malpraxis, nu. Acum, toți medicii trebuie să ne salveze din calea covidului. Dacă cineva îndrăznește să dezerteze, îl va paște pușcăria și/sau blamarea în piața publică. Curios, ideile acestea vin tot de la acei oameni care îi disprețuiau în trecut. Nu sunt de acord cu această abordare. Și apropo, v-ați gândit că poate această dezertare se vrea un protest?

Toți medicii trebuie să respecte Jurământul lui Hipocrate. Au ales să profeseze această meserie din diverse motive. Nimeni nu i-a obligat, nimeni nu i-a constrâns. Au primit salarii mărite, diverse atenții de la pacienți, s-au bucurat de privilegii în societate. Deodată, toate acestea s-au schimbat. Suntem în război, suntem într-o stare de urgență. Oamenii mor din cauza unui virus invizibil. Brusc, unii medici dezertează. Nu mai este cald la muncă, nu mai este șpagă? Greșit. Evadează, pentru că se simt abandonați. De fapt, chiar sunt abandonați. De noi toți. Nu au materiale de protecție, pentru că banii s-au pierdut pe drum. Nu sunt măști și dezinfectante pentru că firmele românești nu sunt luate în seamă, ci doar cele asiatice. (la Vâlcea există Minet și Oltchim) China are contracte mai mult cu țările din vest. Deci, așteptăm. Câțiva manageri ai spitalelor au fost numiți pe criterii politice. Altceva, nu a contat. În toată această degringoladă, să existe un singur vinovat? Medicii? Să se sinucidă lucrând în aceste condiții periculoase? Da, România este singurul stat de pe glob care are o rată mare de mortalitate printre personalul medical. Și noi ce facem? Și voi ce faceți? Îi rugăm să se sinucidă pentru noi. Pentru ca noi să trăim fericiți și liniștiți pe facebook. Nu. A venit momentul când trebuie să ne implicăm. Practic, prin voluntariat, nu prin mesaje sau meme-uri. Dacă nu se poate, măcar să facem liniște. Să îi aplaudăm pe oamenii din spitale și să ne îndreptăm frustrarea noastră către cei care ne decid viitorul, nu asupra celor care se luptă cu mâinele goale cu covid-19. Autoritățile trebuie să facă mai multe, mult mai multe. Guvernul să nu mai irosească hârtie pe ordonanțe și nici timp pe discursuri blajine. Și poate atunci, medicii se vor simți în siguranță iar noi ne vom putea întoarce la viața nostră minunată.

Lupta contra Covid19

Etichete

, ,

Tu unde ai vrea să-ți petreci Sfârșitul lumii? Este o întrebare citită mai mult în cărțile lui HG Wells. Nu, nu o să vină sfârșitul lumii, dar e important să știm ce răspuns vom da. Unde ne simțim în siguranță? Cu cine am vrea să stăm? Ce muzică să ascultăm? Întrebări, ce par mai degrabă furate dintr-un concurs de Miss, sunt acum scoase de la naftalină de perioada ciudată pe care o trăim. Evident, în familie este cel mai sigur și cu familia ne vom petrece această perioadă de #statiacasa. Desigur, nu toată lumea a luat în serios acestă datorie socială. Există acel tip de personaj care manifestă o nesupunere la ordinele autorităților. Pentru el/ea avem poza de mai jos. Tu unde ai vrea să-ți petreci weekendul acesta? Rebelul nostru ar răspunde simplu, fără remușcare: ”unde vreau eu!” Cunoașteți acest răspuns? Din păcate, acestă abordare este o crimă. Dar, e de înțeles. Există o cauză și o rezolvare, în același timp. Răspundem diferit în fața unui ordin direct venit de la autorități. Oamenii raționali sunt conștienți în fața pericolului, rebelii de pretutindeni sunt suspicioși. Singurul mod prin care își vor schimba atitudinea este prin experiență personală (în fața virusului) sau printr-o voce autoritată. Din păcate, ne lipsește această voce. Ne lipsește un lider. Și nu mă refer la România, ci pretutindeni. Dacă ne aducem aminte, în Al Doilea Război Mondial a fost Churchill și Charles de Gaulle. Apoi, în anii ’90 a fost Helmut Kohl. Și, probabil, ultima voce importantă a fost Rudy Giuliani. Primarul din New York la 11 septembrie 2001. Apoi, pe cine mai ascultă lumea cu sufletul la gură? Să fie Papa Francisc? Poate. Să fie Merkel? Nu cred. Nu. Nu mai avem lideri, a căror cuvinte să reprezinte purul adevăr. Și tocmai acum când avem mai multă nevoie, ei își fac cont pe TikTok sau stau ascunși sub plapumă. Avem nevoie de o voce. Nu doar a României. Și atunci, nu va mai exista nesupunere civică. Să avem răbdare.

Poză realizată de National Geographic la Cernobîl.

Capernaum

În 2019 au fost 5 filme nominalizate la Oscar pentru cel mai bun film străin. Le-am văzut pe toate, în afară de un film libanez. Favoritul meu pentru premiul cel mare era Cold War. Cele 4 filme văzute le pot considera la fel de bune. Fiecare cu povestea bine conturată, cu multă emoție și cadre puternice. A câștigat Roma. Ieri, am văzut filmul nr. 5. Capernaum, regizat de Nadine Lebaki. Am așteptat aproape 1 an pentru a-l vedea. Nu mă așteptam să fie mai bun ca Shoplifters sau Cold War. Credeam că e la fel de norocos ca premiatul film Roma. Dar, desigur, Roma este al lui Cuarón iar Hollywood-ul este în cădere liberă. Revenind, nu aveam prea multe așteptări de la acest timid Capernaum. M-am înșelat amarnic.

Cunoașteți sentimentul acela de la primul sărut? Acel sentiment pe care nu îl veți uita niciodată? Exact așa se prezintă și acest film. Nu se poate uita. Puterea emoțiilor te face să-l vezi până la final. Apoi, se întâmplă 2 lucruri: ori rămâi mut, ori plângi. Sirianul Zain Al Rafeea îl joacă pe Zain. Băiatul acesta a devenit peste noapte actor în acest film. Avea 13 ani la momentul filmărilor. Scenariul nu este la fel de complex ca în Parasite, dar prezintă o realitate mult mai crudă și mai tristă. Există un moment când Zain vrea să bea apă de la robinet. Ezită, pentru ca era apa maro. Rezonez cu disperarea baiatului din acea clipă. Locuiesc la bloc și am văzut deseori culoarea aceea în paharul de la bucătărie. Dar nu acesta este momentul de cotitură. Spre final, o veste îl transformă pe puștiul cu geacă albastră într-un bărbat cu atitudine și își va da în judecată părinții pentru că l-au născut.

Brancusi

Etichete

,

Astăzi, în urmă cu 144 de ani, se năștea la Hobița, Constantin Brâncuși. Neagu Djuvara declara ”Am avut două mari personalități care au făcut România cunoscută universal – Brâncuși și Enescu”. În 1998 am vizitat Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu. Am rămas profund dezamăgit față de dezinteresul autorităților. În primul rând, a fost greu să găsim locația. Ajunși acolo, în fața parcului, ai fi spus că ești într-o zonă uitată de lume. Când am ajuns lângă Poarta Sărutului simțeam miros de urină. La Masa Tăcerii, câțiva turiști mâncau dintr-un pateu. Bănuiesc că nu le păsa de munca depusă de sculptor. Puțin mai departe, se înălța Coloana Infinitului. Totul părea în regulă. Ne-am apropiat și am descoperit monumentul vandalizat de acele declarații de dragoste care te fac să urăști Dragobetele. În acel moment, m-am simțit jenat că eram român. Prietenii din jurul meu nu au scos un cuvânt și am ieșit în liniște din parc. Nu m-am mai întors acolo niciodată. Am citit că din 2003, cu ajutorul fondurilor externe, s-au început lucrările de restaurare a monumentelor și amenajarea parcului.

În 2011 am intrat în Cimitirul Montparnasse. Locul lui Brancusi (fără diactritice) era plin de flori. Eram într-o zi de iunie, nimic important. Francezii l-au adoptat și l-au iubit (îl iubesc). Românii nu au făcut același lucru și chiar l-au alungat. La 81 de ani, cu câteva zile înainte de decesul său, Brâncuși, aflat la Paris, se confesa unui preot: „Voi muri cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

În 2016, statul român încearcă să achiziționeze ”Cumințenia Pământului”. A început campania ”Brâncuși e al tău!” prin care s-au strâns peste 1 milion de euro. Nu a fost îndeajuns și totul a fost un fiasco. Momentan, sculptura zace într-un depozit. Trist.

Anul 2020. Se anunță Ambasadorul onorific al Zilei Brâncuși. Nu este Hagi și nici Halep, este Irina Rimes. Poftim, cine? Doar eu simt o nepotrivire de caracter aici? Nu putem, nici măcar, în ceasul al doisprezecelea să-i respectăm memoria. Continuăm să fim la fel de nătângi și să ne complicăm existența. Zace o neliniște distructivă în noi, care iese la iveală în momentele cele mai proaste. Ziua aceasta trebuie să fie despre artă și despre căință. România nu îl merită pe Brâncuși. Cred că opera lui era despre perfecțiune și compasiune, iar noi mai avem de învățat. Îmi doresc să revenim în muzee, să vorbim despre cultură, să citim mai mult și să-i ignorăm pe politicieni.

Parasite

Etichete

, , ,

Parasite, filmul cu 4 premii Oscar. Regia în aparține lui Bong Joon Ho, care s-a mai ocupat de Snowpiercer (2013). Nici nu știu cum să vorbesc despre acest film fără a enerva pe cineva. Pe scurt, toate filmele de Oscar de anul acesta au fost extrem de slabe, fără substanță, fără un final epic de care să amintești la vrăjeală înainte de culcare. Nimic. Nada. Zero. Joker a încercat. Dar, filmul sud-coreean s-a comportat exact ca trenul viteză din Snowpiercer în fața bucăților de gheață de pe șină. Pur și simplu, a spulberat tot. Dar nu vă așteptați la un film de sâmbătă seara, cu glume și pop-corn. Nici să nu aveți pretenții la un film pe care să-l aveți în format Blu-ray în sufragerie. Filmul prezintă o realitate dură. Se vorbește despre sărăcie, șomaj, ignoranță și răutate. Trăim într-o lume în care egalitatea între păturile sociale este o utopie. Desigur, în America și în Vest, de la acest film se va porni o adevărată dezbatere despre risipa banilor. Noi vedem acest lucru în fiecare zi, dar din păcate, nu avem puterea financiară să producem un film de Oscar. Ne limităm la povești post-comuniste și la mesaje miserupiste. Scenariul lui Parasite este unic și o să placă iubitorilor de filme artistice. Eu l-am văzut mai demult, într-o săptămână dedicată acestor filme. Am început cu Oldeuboi (2003), The Wondering Earth (2019), Shoplifters (2018), The Host (2006), After the Storm (2016) și Pan-dola (2016). Vă pot spune cu siguranță că vizionând aceste filme veți realiza că Hollywoodul nu mai este demult un etalon de efecte speciale sau de producție. Iar în această listă se află cel puțin 2 filme mai bune ca Parasite. Eu rămân fidel filmelor nordice, gen Headhunters (2011) și The Hunt (2012). Dar, asta este o altă discuție, căci și acolo nu s-a mai produs ceva bun de câțiva ani.

Revenind la Parasite, mi-a plăcut mult claritatea cadrelor. Totul apare curat și ușor de urmărit. Nu m-am identificat cu actorii, pentru că nu am reușit să le înțeleg mimica. Au existat momente confuze când nu știam dacă oamenii aceștia râdeau sau plângeau. Noroc că la o petrecere iese din subsol un bărbat cu un cuțit Ikea și pot spune cu siguranță că toți invitații țipau speriați de moarte. Finalul te face să crezi că totul s-a terminat cu bine. Regizorul are alte planuri și lasă pe genericul de final o melodie scrisă tot de el. Apare această informație: 564 de ani îi va lua fiului să cumpere casa. M-am documentat pentru articol.  

Bong Joon Ho este un privilegiat și cred că a profitat de un culoar liber. Dacă veți vedea acest film, nu-i subestimați vraja vizuală. Povestea este strâns legată de abisul apărut între clasele societății sud-coreene. În plus, nu-i opriți sonorul pentru că nu vă place limba. (da, am auzit că se poartă așa ceva). Totul este legat de tonalitate. Altfel, după cum scriam mai sus, din mimică aflați zero. Este un film greu de digerat din cauza violenței și puțin probabil că o să-l vizionați în liniște la cinema. Lumea se așteaptă la ceva comercial și când apare băiatul cu piatra aceea imensă se rupe filmul. Succes și vizionare plăcută! (poza este preluată de pe IMDb)

no1158-my-parasite-minimal-movie-poster-chungkong-art