Aseara am vazut filmul care a castigat Oscarul de anul acesta. The Shape of water. Am incercat sa ma las purtat de povestea de dragoste. M-am straduit. Mi-am spus, oricine poate iubi pe oricine. Avem doar o viata si trebuie sa fim ceea ce ne place. Dar, cu doua seri in urma vazusem Cold Skin (2017) in regia lui Xavier Gens, si realizasem un lucru. Nu poti iubi ceea ce nu e uman. Este ireal sa faci un film despre iubirea dintre un om si o reptila. La fel de ireal este sa povestesti in film despre cum au facut ei dragoste. Desigur, este un film. Asa cum si Doug Jones este Saru in Star Trek, asa si eu m-am simtit Captain Kirk intr-un film de Sergiu Nicolaescu. Cumva, nu mi-am gasit locul linistit in peisaj. Actiunea din The Shape of water pare desprinsa dintr-o carte de bucate. Nu are emotie. Stiu, exista drama. Dar pana si ea nu atinge nici macar 3% din suferinta lui Midred din Three Billboards outside Ebbing, Missouri. Acolo macar intelegi tot tabloul. Repet, am avut vointa. Am baut putina Coca-Cola inainte si o bucata de turta dulce. M-am simtit pregatit pentru ceea ce ar fi urmat. Citisem articole negative despre film si ma gandeam ca nu poate fi adevarat. Filmul a inceput pe o muzica ce aducea cu Le fabuleux destin d’Amelie Poulain (2001). Apoi incep stereotipurile despre care auzisem. Si totul pare apa de ploaie, la un doc dintr-un port din Canada. Singurul sentiment pe care l-am simtit privind acest film a fost legat de singuratate. Guillermo del Toro, regizorul care s-a ocupat si de Hellboy, a confundat acest sentiment cu disperarea. Altfel, va rog sa evitati acest film in zilele ploioase.