Ieri s-au făcut 30 de ani de la plecarea într-o lume mai bună a bunicii mele. Mă sperie gândul că au trecut atâția ani și parcă momentul a fost alaltăieri. Într-un fel am menținut vie memoria ei. Pentru că am iubit-o cel mai mult. Poate și de aici interesul pentru limba maghiară. Bunica s-a născut într-o familie de maghiari din județul Harghita, într-un sat de lângă Odorheiul Secuiesc. Îmi place să aud acestă limbă și să o vorbesc atât cât pot. Nu vreau să intru în dezbateri legate de secuime și unirea cu Ungaria. Totul ține de jocurile politice ale unora și nu de nevoile omului de rând. De ce, uneori, la magazinul din Odorhei ți se vorbește în maghiară, deși tu trăiești în România? Întrebarea aceasta o primesc des de la colegi. Tot din vina politicului, care nu se implică în acestă zonă uitată de București, dar care prezintă interes la Budapesta. Îmi petrec verile în Harghita și observ cum strada principală din sat este încă neasfaltată. Au trecut aproape 30 de ani de la schimbarea sistemului. De fiecare dată când revin în sat simt că oamenii trăiesc într-o altă lume, într-o altă epocă. Cu apă doar duminica, cu magazinul deschis doar între orele 10-17, cu tinerii plecați la oraș, cu bătrânii conducând căruțe de acum un secol. Prințul Charles este fascinat de acestă zonă, guvernul nostru nu. Nagyon hiányzik a nagymamám! (imi e dor de bunica foarte mult)