În 2019 au fost 5 filme nominalizate la Oscar pentru cel mai bun film străin. Le-am văzut pe toate, în afară de un film libanez. Favoritul meu pentru premiul cel mare era Cold War. Cele 4 filme văzute le pot considera la fel de bune. Fiecare cu povestea bine conturată, cu multă emoție și cadre puternice. A câștigat Roma. Ieri, am văzut filmul nr. 5. Capernaum, regizat de Nadine Lebaki. Am așteptat aproape 1 an pentru a-l vedea. Nu mă așteptam să fie mai bun ca Shoplifters sau Cold War. Credeam că e la fel de norocos ca premiatul film Roma. Dar, desigur, Roma este al lui Cuarón iar Hollywood-ul este în cădere liberă. Revenind, nu aveam prea multe așteptări de la acest timid Capernaum. M-am înșelat amarnic.

Cunoașteți sentimentul acela de la primul sărut? Acel sentiment pe care nu îl veți uita niciodată? Exact așa se prezintă și acest film. Nu se poate uita. Puterea emoțiilor te face să-l vezi până la final. Apoi, se întâmplă 2 lucruri: ori rămâi mut, ori plângi. Sirianul Zain Al Rafeea îl joacă pe Zain. Băiatul acesta a devenit peste noapte actor în acest film. Avea 13 ani la momentul filmărilor. Scenariul nu este la fel de complex ca în Parasite, dar prezintă o realitate mult mai crudă și mai tristă. Există un moment când Zain vrea să bea apă de la robinet. Ezită, pentru ca era apa maro. Rezonez cu disperarea baiatului din acea clipă. Locuiesc la bloc și am văzut deseori culoarea aceea în paharul de la bucătărie. Dar nu acesta este momentul de cotitură. Spre final, o veste îl transformă pe puștiul cu geacă albastră într-un bărbat cu atitudine și își va da în judecată părinții pentru că l-au născut.

Plastic. Plastic peste tot. Pâine în ambalaj de plastic. Mere în ambalaj de plastic. Vrei două banane? „Pune domnule în punga aceea. Este mai ușor de cântărit!” Vrei brânză? Ți-o învelește în plastic. Vrei struguri? Plastic. Vrei cozonac? Plastic. Vrei ciorbă de perișoare? Plastic. Vrei plastic? Ți-o pune tot în plastic. Suntem bombardați din toate colțurile de plastic. Inventatorul pare a fi Alexander Parkes. Un nefericit! Cumva ne-am învățat să trăim cu acest plastic. In anii ’90 nu depindeam atât de mult de el. Așa că am decis ca de la 1 septembrie să reduc cât mai mult consumul de plastic. Fără pungi și fără ambalaje inutile din plastic. Ziua 2. Am intrat într-un market de cartier, aproape de grădiniță. Îmi era foarte sete. Am întrebat dacă are apă la sticlă. Desigur, am primit un răspuns negativ. Am luat două minerale din plastic la 0,5. Promit că le voi recicla. După ce am plătit, a urmat întrebarea clasică: „vrei o pungă?”. Nu. Nu vreau mai mult plastic. Este inutil. Și totuși, trăiesc cu impresia că nimeni nu reciclează acest plastic pus în acele recipiente de culoare galbenă. Tu îți faci datoria. Dar, nu este îndeajuns. Ziua 4. Intru la Mega Image. Am cumpărat două napolitane si două nectarine. Napolitanele în ambalaj din plastic, desigur. Nectarinele au rezistat fără. Le-am pus într-o plasă din pânză. Vânzătoarea m-a privit sceptică. Se pare că am devenit o pasăre rară. Povestea continuă.

„Jucătoarea din Canada, de origine română, Bianca Andreescu a câștigat turneul de tenis Rogers Cup”. Exact asta am citit pe unele siteuri din România. Tipa este percepută ca fiind o româncă de-a noastră și ne mândrim cu asta. Bianca a câștigat acest turneu pentru noi, românii. De fapt, haideți să joace pentru România la FedCup. Greșit! O atitudine tipic balcanică. În discursul de după meci și la conferință nu a spus nimic de România. Ba mai mult, a susținut că victoria ei reprezintă un imbold pentru micuții canadieni. Nimic de România. Desigur, noi credem că totul a fost doar o scăpare. Și probabil, în dormitorul ei se află 3 steaguri tricolore. Greșit, din nou! Da, e frumos să ne imaginăm că românii sunt cei mai talentați și cei mai buni. Hertha Müller e româncă. Cioran este un român de-al nostru. Sarkozy este la fel, căci ceva rude îndepărtate vin din România. Tristan Tzara este român. Natalie Portman a avut o bunică româncă. Mama lui Harvey Keitel era româncă. Străbunica actriței Fran Drescher (Dădaca) era din Focșani. Și lista poate continua. Un singur lucru nu se leagă. De ce au fugit de România? De ce au ales să trăiască departe de țara aceasta? Răspunsul îl știm deja! Noi, cei care am rămas aici, cunoaștem foarte bine motivele. Haideți să nu-i stricăm bucuria Biancăi! Haideți să nu ne mințim că România a ajutat-o să devină campioană. Bianca este o canadiancă de 19 ani, câștigătoare de Rogers Cup. Nu este românca noastră. Este trist, dar acesta este adevărul. România nu știe și nici nu vrea să-și țină talentele aproape. România le alungă! Aceasta ar fi știrea importantă de azi. Felicitări, Bianca!

Ieri s-au făcut 30 de ani de la plecarea într-o lume mai bună a bunicii mele. Mă sperie gândul că au trecut atâția ani și parcă momentul a fost alaltăieri. Într-un fel am menținut vie memoria ei. Pentru că am iubit-o cel mai mult. Poate și de aici interesul pentru limba maghiară. Bunica s-a născut într-o familie de maghiari din județul Harghita, într-un sat de lângă Odorheiul Secuiesc. Îmi place să aud acestă limbă și să o vorbesc atât cât pot. Nu vreau să intru în dezbateri legate de secuime și unirea cu Ungaria. Totul ține de jocurile politice ale unora și nu de nevoile omului de rând. De ce, uneori, la magazinul din Odorhei ți se vorbește în maghiară, deși tu trăiești în România? Întrebarea aceasta o primesc des de la colegi. Tot din vina politicului, care nu se implică în acestă zonă uitată de București, dar care prezintă interes la Budapesta. Îmi petrec verile în Harghita și observ cum strada principală din sat este încă neasfaltată. Au trecut aproape 30 de ani de la schimbarea sistemului. De fiecare dată când revin în sat simt că oamenii trăiesc într-o altă lume, într-o altă epocă. Cu apă doar duminica, cu magazinul deschis doar între orele 10-17, cu tinerii plecați la oraș, cu bătrânii conducând căruțe de acum un secol. Prințul Charles este fascinat de acestă zonă, guvernul nostru nu. Nagyon hiányzik a nagymamám! (imi e dor de bunica foarte mult)

După 55 de minute de dat cu aspiratorul, nu cred că mai e nevoie să merg la sală anul acesta. Pe bune! Am schimbat două tricouri, am băut 1,5 l de apă, am consumat un sul de servețele și, la final, am făcut un duș cu apă rece. Și mi-a plăcut. Țin să precizez că nu mi-am făcut niciun selfie în oglindă și nici nu am făcut referire, în acest articol, la o băutură energizantă. Mâine am să vă povestesc despre efectele terapeutice ale spălării vaselor din bucătărie.