Înapoi în ‘90

Îmi e dor de anii ’90, atunci când nu existau PET-uri și nici pungi de plastic, puteai cumpăra Cico, cel mai natural suc de portocale, existau cărți, nu smartphone-uri, existau zâmbete, nu emoticoane. Existau concerte în Hard Rock pe Gabroveni, nu festivaluri pe stadioane. Existau îmbrățișări, nu discuții pe web-cam, existau știri despre recoltă, nu despre revoltă, existau mai puține mașini, mai multe biciclete. Nu exista Facebook, ci doar pauza de la școală. Nu exista Sprite cu gust de castravete. Iar legumele și fructele aveau acel gust perfect, pe care acum îl regăsim doar pe hârtie. Scriu aceste rânduri pentru că tocmai am gustat dintr-o sticlă Coca-Cola cu aromă de soc. Și era să vomit. Mă întreb doar atât: cine și-a bătut joc de noi în acești 20 de ani și ce experimente ni se mai pregătesc? Nu de alta, dar vreau să apuc să fiu bunic.

România lucrului bine făcut

În timp ce ne pregătim de încă un miting care va schimba “totul”, trebuie să spun următoarele: procesul de la Colectiv nu a fost nici acum finalizat. Patronii, pirotehnistul, artificierul umblă liberi prin România. Ponta este aproape de o încă o candidatură la președinția României, Piedone vrea încă un mandat la primărie. Am fost și voi fi întotdeauna adeptul lucrurilor bine făcute. Nu îmi plac generalizarile, nu îmi place violența, nu îmi plac mitingurile care cer schimbarea unui guvern (Boc, Ponta sau oricare). Totul se face prin vot. Căci în loc de Ponta, avem acum Dăncilă.

Vrei schimbare, fugi la vot!

Tragedia din Caracal m-a afectat extrem de mult. Fiind tată a unei fetițe minunate, primul impuls a fost să-i blamez pe toți cei implicați. Dar, lucrurile nu trebuie să rămână în aer, ci trebuie rezolvate, punctual. Cât mai repede. Există o serie de evenimente care duc la o tragedie. Vreau ca autoritățile să găsească veriga lipsă și apoi să prezinte soluții. Cu demisia nu se rezolvă nimic. Posibil ca adjunctul să fie mult mai incapabil decât seful.

Am citit o postare care punea cele două crime pe seama fiecărui român. Că nu se implică, că este leneș, că votează psd, că biserica, că Miorița. Oameni buni, a generaliza, a duce crima asta într-o bășcălie continuă este o chestie foarte periculoasă. Vreau să văd punctual din partea autorităților o rezolvare, o soluție pentru a evita o viitoare tragedie. Vreau să văd opoziția venind cu o poziție demnă de o speranță mai bună. Nu cu slogane “jospsd” (să nu uităm de traseismul politic). Vreau să citesc din partea jurnaliștilor un articol de investigație obiectiv. M-am săturat de manipulări. M-am săturat de generalizări. Pentru că toate astea ne mențin într-o stare de anxietate. Vreau ca fiica mea să meargă liniștită prin Caracal, Arad sau Sovata. Vreau ca politicienii să facă ceva concret pentru ca noi să iubim acestă țară. M-am săturat de slogane și promisiuni. M-am săturat de statutul nostru de latini. Măcar acum, să lăsați telenovelele și să faceți ceva constructiv.

Altfel, ne vedem la vot!

Despre Halep

Despre Halep numai de bine. Stiti ca sunt fanul ei din 2014. Nu am vazut finala de la Wimbledon in direct. Nu mai am inima pentru asa ceva. L-am vazut de 2 x in reluare. Mi-a placut poza aceasta. E ceva ce sintetizeaza toata lupta ei cu demonii neincrederii, cu neputinta in fata oboselii, cu toti carcotasii. Ma bucur ca a castigat acest trofeu pentru ca a demontat toata teoria negativista ce a cazut asupra ei. In urma cu ceva timp, Na Li o vedea incapabila sa castige un GM. La fel spunea si Chris Evert. Dar, s-a intamplat. De doua ori.

Seria Chernobyl

Chernobyl, o mini-serie magistral realizată de HBO. Felicitări regizorului Jonah Renck, scenaristului Craig Mazin și echipei care a lucrat la această dramă. 

Da, este o dramă. La final, Superman nu salvează omenirea. Răzbunătorii nu vor face minuni. Totul este la mâna savanților. Nu există dragoni și nici scene lascive de iubire. Există o altfel de dragoste în aceste 5 episoade. Acea dragoste care nu te lasă să dormi până când nu ai în brațe persoana iubită. Dezastrul din orașul Pripeat a reprezentat mai mult de atât. Boala de care a murit bunica mea a fost pusă pe seama acestui eveniment nefericit. S-a întâmplat în august 1989. Desigur, nu a existat o poziție oficială, doar vorbe și atât. Dar, încă trăiesc cu impresia că dispariția celei mai iubite persoane din viața mea a fost cauzată de sovietici. Nu voi cunoaște niciodată adevărul.

Odată cu apariția youtube, am urmărit zeci de documentare despre Cernobîl. Pot spune că seria încheiată în seara aceasta, respectă, cu o acuratețe de 95%, filmările realizate de eroii acelor zile. Da, am fost și încă sunt interesat de dezastrul din 1986. De aceea, urmărind cele 5 episoade m-a cuprins o panică justificată. Oare rușii au remediat problema la toate reactoarele produse de ei?! Putem dormi liniștiti? 

Recomand această serie celor care se consideră rusofili, pe de o parte. O recomand și acelor persoane fascinate de știință, pe de altă parte. Desigur, sunt conștient că seria are și multe lipsuri. Nu cred în dialogul avut de Boris în sala plină cu muncitori. Trei ghinioniști aveau sarcina fatală de a scoate apa din reactor. Nu cred că cei trei bărbați au fost convinși prin vorbe comuniste. Cred că ei au fost mânați de dragoste. Acea dragoste de care vorbeam la început.

 

Povestile frumoase spuse de Papa Francisc

Zilele trecute, prezent fiind la Iași, Papa Francisc povestește despre un dialog între călugărul Galaction Ilie și un pustnic. Acesta din urmă îl întreabă: “Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!… Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii…”

Ce m-a surprins a fost reacția din online. Am găsit mirare și reducere la teorie. Galaction gândea filosofic. Nu cred că își imagina cât de trupească este iubirea. Iubirea este totul și facem orice pentru a avea parte de ea. Din iubire am apărut pe această lume. Mama și-a iubit soțul și am apărut eu. Apoi, totul s-a redus la problemele curente. Părerea mea este că sfârșitul lumii este departe. Este departe și pentru că există răsăritul de Soare. Cine nu iubește un răsărit de Soare sau chiar un apus din Fira (Santorini)? Este departe și pentru că există cireșe. Este departe și pentru că există zâmbete. Este departe și pentru că ne place vinul roșu. Este departe și pentru că există muzică. Este departe și pentru că există frumusețe iar noi nu suntem orbi. Cât despre acele cărări între vecini, în prezent, acest lucru se numește curiozitate. Iar curiozitatea se delectează pe facebook.      

Domnisoara Halep

S-a intamplat! Halep are un Grand Slam castigat. Tocmai pe tura mea la protv. Si acum ce facem? Pentru ca eu alte finale nu mai urmaresc. Imi ajung cele 4 de pana acum. La finala cu Sharapova din 2014 m-am certat cu toata lumea care o vedea pe Halep iesita din istorie pe usa din spate. Daca este sa ne amintim, exista o sportiva care promitea mult si care a debutat in tenisul de performanta in acelasi timp ca romanca noastra. Toata lumea o vedea viitorul numar 1, toata lumea ii dadea sanse, dar s-a stins usor, usor. Vorbesc de Eugenie Bouchard. Ce s-a intamplat? Cred ca totul tine de vointa. Halep aduce putin cu Hugh Glass, personajul din The Revenant. Umilita de Adidas, care a lasat-o fara echipament sportiv la Aus Open, ironizata de Na Li (care in 2014 spunea urmatoarele: „fata asta nu poate castiga un GM”), dispretuita de unii romani nejucatori de orice sport si amagita de organizatorii de anul acesta de la Roland Garros care au pus-o sa joace pe diverse terenuri secundare (gen Terenul 18). Toate acestea trebuiau sa o doboare. In finala era condusa cu 6-4, 2-0. Atunci ceva s-a intamplat. Exact ca Superman trezit din somnul de veci, asa si Halep a tresarit si a inceput sa joace tenisul perfect. L-am lasat pe Hugh Glass in urma si pe Tiriac in loja lui, asa cum este indicat. Halep isi revenise. Primul Grand Slam castigat alaturi de Nike. Sa ne bucuram de acest moment, dar nu prea mult. Vor urma si alte finale. Stati linistiti, presiunea va fi aceeasi.

Shape of no water

Aseara am vazut filmul care a castigat Oscarul de anul acesta. The Shape of water. Am incercat sa ma las purtat de povestea de dragoste. M-am straduit. Mi-am spus, oricine poate iubi pe oricine. Avem doar o viata si trebuie sa fim ceea ce ne place. Dar, cu doua seri in urma vazusem Cold Skin (2017) in regia lui Xavier Gens, si realizasem un lucru. Nu poti iubi ceea ce nu e uman. Este ireal sa faci un film despre iubirea dintre un om si o reptila. La fel de ireal este sa povestesti in film despre cum au facut ei dragoste. Desigur, este un film. Asa cum si Doug Jones este Saru in Star Trek, asa si eu m-am simtit Captain Kirk intr-un film de Sergiu Nicolaescu. Cumva, nu mi-am gasit locul linistit in peisaj. Actiunea din The Shape of water pare desprinsa dintr-o carte de bucate. Nu are emotie. Stiu, exista drama. Dar pana si ea nu atinge nici macar 3% din suferinta lui Midred din Three Billboards outside Ebbing, Missouri. Acolo macar intelegi tot tabloul. Repet, am avut vointa. Am baut putina Coca-Cola inainte si o bucata de turta dulce. M-am simtit pregatit pentru ceea ce ar fi urmat. Citisem articole negative despre film si ma gandeam ca nu poate fi adevarat. Filmul a inceput pe o muzica ce aducea cu Le fabuleux destin d’Amelie Poulain (2001). Apoi incep stereotipurile despre care auzisem. Si totul pare apa de ploaie, la un doc dintr-un port din Canada. Singurul sentiment pe care l-am simtit privind acest film a fost legat de singuratate. Guillermo del Toro, regizorul care s-a ocupat si de Hellboy, a confundat acest sentiment cu disperarea. Altfel, va rog sa evitati acest film in zilele ploioase.

13 – 14 cu Andrei

Eram in anul 2000, luna februarie. Tocmai mă certasem rău cu tata și am plecat de acasă. Definitiv. Aveam 20 de ani și viața era o necunoscută pentru mine. Am stat câteva luni la nașa mea, pentru ca apoi să locuiesc într-un apartament frumos. Singur. Am sintetizat în câteva fraze cea mai grea perioadă din viața mea. Eram un tânăr, student la Jurnalistică, care încerca să nu cadă în păcatul disperării. Aveam părul lung și ascultam Led Zeppelin, The Doors și Deep Purple. Nu prea aveam o idee clară despre viitorul meu dar îmi doream să fiu un ziarist de succes. În tot haosul mutării, cu un nou cămin și gânduri confuze, a existat un punct de evadare. Era o emisiune la radio pe care mi-au recomandat-o colegii de facultate. 60 de minute, de luni până vineri, la ProFm. 13-14 cu Andrei Gheorghe. Limbajul, spiritul dezinvolt al lui Andrei le consideram un lucru cool. Aproape 1 oră intram în lumea expusă de Gheorghe și mă pierdeam în ascultare. Îmi permiteam să mă las sedus de radio și visam să lucrez acolo. Mai târziu aveam să devin și DJ (pentru câteva seri, într-un club din Ungaria). Îi înțelegeam aroganța lui Gheorghe. Era cel mai bun la momentul acela. Poate exagera când închidea cu ușurință unele telefoane primite în emisiune, dar așa te ținea mereu în priză. Era acolo și nimic nu-l putea doborî. Apoi, m-am îndrăgostit și lumea, din nou, s-a schimbat pentru mine. Andrei Gheorghe mi-a rămas în minte ca fiind acel om rebel, fără teamăt și cu o îndrăzneală demnă de un jurnalist. Îmi pare rău că ai plecat așa repede.

 

Nostalgie

Exista cuvinte, sunete, momente care iti aduc aminte de copilarie. Am auzit o melodie la radio care m-a dus cu gandul la bunicii mei. Ei nu mai sunt de peste 20 de ani. Totusi, cei doi bunici din partea mamei au lasat o puternica amprenta in viata mea. Poate intr-o zi am sa spun mai multe. Revenind la muzica, era vorba de ”Oameni” cu Aurelian Andreescu. Textul este scris de Marius Teicu, favoritul bunicii. Haios si poate ciudat, am tinut minte acest amanunt. Stiu ca ascultam muzica cu ea la un radio Gloria. Era in dormitor. Totul se intampla in anul 1988. Cred ca si voi aveti asemenea amintiri incredibile (sau o memorie vizuala de invidiat). Ascultand melodia mi-am imaginat toata atmosfera de atunci. Amintiri frumoase si calde, daca pot spune asa. De ceva timp am devenit nostalgic. Si cum sa nu devin, cand de 14 luni sunt tata. Am devenit si mai scurt la scris si blogging. Scriu aceste ganduri pentru ca emotia a fost destul de puternica. Ma surprinde ca intr-un fel imi e dor de acele zile. Copil fiind, imi placea la nebunie muzica. Bunicul chiar mi-a daruit in ’95 o chitara. Da, eu trebuia sa cant pe o scena. In schimb, scriu.

La IKEA

Etichete

, , , ,

Sambata am fost la IKEA. Aglomeratie, va imaginati. La etaj am cautat mobila de dormitor. Toate exponatele arata atat de familiar si nu ai cum sa nu iubesti modul in care sunt aranjate. Percep o strategie buna de marketing. Desigur, suedezii sunt atat de tipicari. S-au gandit la tot, inclusiv la mitocania unor romani. Dupa ce ne-am notat datele fiecarui produs, am hotarat sa mancam ceva. Recomand „paella” (orez cu fructe de mare) si prajitura „almondy”. Procedura de servit masa la restaurantul suedezilor: iei o tava, stai la coada, iti cumperi bunatatile, te asezi la o masa libera, mananci si apoi duci tava pe rafturile special amenajate. „La IKEA, faptul ca-ti strangi singur masa la sfarsit este unul dintre motivele pentru care ai platit mai putin de la inceput! In plus, personalul IKEA va avea mai mult timp sa te serveasca si sa gateasca!” Aceste cuvinte sunt scrise pe panourile din jur. Desigur, in realitate nu se intampla asa ceva. Exista si romani ignoranti. Dupa ce am platit mancarea, am asteptat 6-7 min. pana cand s-au eliberat doua locuri. Spre surprinderea mea, cei care s-au ridicat, au lasat tavile pe masa. Cand le-am atras atentia, mi-au spus ca nu tine de ei sa faca asta, ci e treaba angajatilor. Le-am raspuns ca situatia sta exact invers. „Mai, tu ai chef de scandal?!”- replica lor. Acestea fiind spuse, m-am oprit! Nu poti schimba un om in cateva secunde. Iar o cearta in public era de prisos. Revenind, IKEA a realizat ca in Romania este nevoie de chelneri. Altfel, s-ar crea un haos in restaurant. Credeti ca a fost singurul cuplu care a lasat mancarea pe masa? In niciun caz. Dar, nimeni nu a mai comentat. Ma asteptam sa explodeze mamaliga. Smecherii au iesit in oras sa fie cool, nu sa-si duca tava ca niste cavaleri. Pana la urma totul tine de respect. Pentru toate lucrurile frumoase si mancarurile gustoase, IKEA reprezinta un spatiu minunat. Haideti sa nu-l manjim cu scuipatul arogant al oamenilor ce vor sa para ca au lovele. Nu au nimic, daca nu au bun-simt.