Scriu despre mine

Articolul acesta pornește din revolta mea față de lipsa de respect adusă unei fotografii realizate de Dan Mihai Balanescu (link aici). Fotografia surprinde claritatea cu care se văd Munții Bucegi de pe acoperișul Hotelului Intercontinental din București. Da, la început am privit cu neîncredere. Există Photoshop, există editare, multe lucruri nu sunt ceea ce par. Dar, m-am interesat și am primit confirmare de la alți fotografi. Ce a urmat? Poza a fost copiată, a fost preluată fără a fi declarată sursa. Câțiva oameni din social-media s-au gândit că este momentul să mai câștige niste like-uri pentru că se poate. În mod normal, când ceva ne place dăm share direct de la sursă. Sau, cel puțin, se pune o notă cu tag direct la autor. Trecându-i doar numele, nu faci nimic. Nu îl ajuți cu nimic pe autor, căci nimeni nu va copia numele pus în articolul tău și va da căutare prin paginile de facebook. Desigur, totul ține de caracter și de bunăvoință. Simt că nimeni nu mai apreciază creativitatea. Nimeni nu mai ajută benevol oamenii care aleg să își folosească imaginația pentru a crea ceva cu substanță. Nu scriu din auzite, ci din experiență.

Mi-am lansat cartea Unprezece pași la JazzBook pe 11.11.12.  A fost un moment frumos, de care am să-mi amintesc întotdeauna. Tot evenimentul a avut loc într-un cadru restrâns, alături de cei mai apropiați oameni din viața mea. Apoi, toate frustrările mele legate de vânzarea cărții mi-au tăiat din aripi. Am întâlnit oameni care doreau să îmi citească cartea, dar cumva primită drept cadou. Gratuitățile nu își au locul într-o zonă de creație. Cel mai dureros a fost să observ cum oamenii se simțeau chiar jigniți de lipsa gratuității la acest produs. ”Cum să-ți dau bani, ne știm de atâta timp?!” Tocmai! Când vrei să primești o carte gratis, nu-i oferi respect autorului. Cultura trebuie apreciată, fie că este vorba de literatură, pictură, muzică sau desen. Poate de aceea nu suport evenimentele gen Ziua porților deschise la muzeu. Ce respect îi oferi operei lui Corneliu Baba, Tonitza sau chiar lui Ștefan Câlția? Este revoltător să nu vizitezi muzeul pentru că nu ai 20 de lei în buzunar iar apoi să te înghesui alături de 1000 de persoane într-o seară de mai când este gratis. Sunt sigur că și angajații acelor muzee găsesc acțiunea deprimantă. Știu, și la Luvru prima duminică a lunii este cu intrare gratuită. Dar, în celelalte 29 de zile muzeul este plin. La noi, nu. Pentru noi, cultura se servește gratis. Altfel, strângem din nas și o ocolim. 

Plastic

Plastic. Plastic peste tot. Pâine în ambalaj de plastic. Mere în ambalaj de plastic. Vrei două banane? „Pune domnule în punga aceea. Este mai ușor de cântărit!” Vrei brânză? Ți-o învelește în plastic. Vrei struguri? Plastic. Vrei cozonac? Plastic. Vrei ciorbă de perișoare? Plastic. Vrei plastic? Ți-o pune tot în plastic. Suntem bombardați din toate colțurile de plastic. Inventatorul pare a fi Alexander Parkes. Un nefericit! Cumva ne-am învățat să trăim cu acest plastic. In anii ’90 nu depindeam atât de mult de el. Așa că am decis ca de la 1 septembrie să reduc cât mai mult consumul de plastic. Fără pungi și fără ambalaje inutile din plastic. Ziua 2. Am intrat într-un market de cartier, aproape de grădiniță. Îmi era foarte sete. Am întrebat dacă are apă la sticlă. Desigur, am primit un răspuns negativ. Am luat două minerale din plastic la 0,5. Promit că le voi recicla. După ce am plătit, a urmat întrebarea clasică: „vrei o pungă?”. Nu. Nu vreau mai mult plastic. Este inutil. Și totuși, trăiesc cu impresia că nimeni nu reciclează acest plastic pus în acele recipiente de culoare galbenă. Tu îți faci datoria. Dar, nu este îndeajuns. Ziua 4. Intru la Mega Image. Am cumpărat două napolitane si două nectarine. Napolitanele în ambalaj din plastic, desigur. Nectarinele au rezistat fără. Le-am pus într-o plasă din pânză. Vânzătoarea m-a privit sceptică. Se pare că am devenit o pasăre rară. Povestea continuă.

Bianca

„Jucătoarea din Canada, de origine română, Bianca Andreescu a câștigat turneul de tenis Rogers Cup”. Exact asta am citit pe unele siteuri din România. Tipa este percepută ca fiind o româncă de-a noastră și ne mândrim cu asta. Bianca a câștigat acest turneu pentru noi, românii. De fapt, haideți să joace pentru România la FedCup. Greșit! O atitudine tipic balcanică. În discursul de după meci și la conferință nu a spus nimic de România. Ba mai mult, a susținut că victoria ei reprezintă un imbold pentru micuții canadieni. Nimic de România. Desigur, noi credem că totul a fost doar o scăpare. Și probabil, în dormitorul ei se află 3 steaguri tricolore. Greșit, din nou! Da, e frumos să ne imaginăm că românii sunt cei mai talentați și cei mai buni. Hertha Müller e româncă. Cioran este un român de-al nostru. Sarkozy este la fel, căci ceva rude îndepărtate vin din România. Tristan Tzara este român. Natalie Portman a avut o bunică româncă. Mama lui Harvey Keitel era româncă. Străbunica actriței Fran Drescher (Dădaca) era din Focșani. Și lista poate continua. Un singur lucru nu se leagă. De ce au fugit de România? De ce au ales să trăiască departe de țara aceasta? Răspunsul îl știm deja! Noi, cei care am rămas aici, cunoaștem foarte bine motivele. Haideți să nu-i stricăm bucuria Biancăi! Haideți să nu ne mințim că România a ajutat-o să devină campioană. Bianca este o canadiancă de 19 ani, câștigătoare de Rogers Cup. Nu este românca noastră. Este trist, dar acesta este adevărul. România nu știe și nici nu vrea să-și țină talentele aproape. România le alungă! Aceasta ar fi știrea importantă de azi. Felicitări, Bianca!

Bunica

Ieri s-au făcut 30 de ani de la plecarea într-o lume mai bună a bunicii mele. Mă sperie gândul că au trecut atâția ani și parcă momentul a fost alaltăieri. Într-un fel am menținut vie memoria ei. Pentru că am iubit-o cel mai mult. Poate și de aici interesul pentru limba maghiară. Bunica s-a născut într-o familie de maghiari din județul Harghita, într-un sat de lângă Odorheiul Secuiesc. Îmi place să aud acestă limbă și să o vorbesc atât cât pot. Nu vreau să intru în dezbateri legate de secuime și unirea cu Ungaria. Totul ține de jocurile politice ale unora și nu de nevoile omului de rând. De ce, uneori, la magazinul din Odorhei ți se vorbește în maghiară, deși tu trăiești în România? Întrebarea aceasta o primesc des de la colegi. Tot din vina politicului, care nu se implică în acestă zonă uitată de București, dar care prezintă interes la Budapesta. Îmi petrec verile în Harghita și observ cum strada principală din sat este încă neasfaltată. Au trecut aproape 30 de ani de la schimbarea sistemului. De fiecare dată când revin în sat simt că oamenii trăiesc într-o altă lume, într-o altă epocă. Cu apă doar duminica, cu magazinul deschis doar între orele 10-17, cu tinerii plecați la oraș, cu bătrânii conducând căruțe de acum un secol. Prințul Charles este fascinat de acestă zonă, guvernul nostru nu. Nagyon hiányzik a nagymamám! (imi e dor de bunica foarte mult)

Chestii casnice

După 55 de minute de dat cu aspiratorul, nu cred că mai e nevoie să merg la sală anul acesta. Pe bune! Am schimbat două tricouri, am băut 1,5 l de apă, am consumat un sul de servețele și, la final, am făcut un duș cu apă rece. Și mi-a plăcut. Țin să precizez că nu mi-am făcut niciun selfie în oglindă și nici nu am făcut referire, în acest articol, la o băutură energizantă. Mâine am să vă povestesc despre efectele terapeutice ale spălării vaselor din bucătărie.

Înapoi în ‘90

Îmi e dor de anii ’90, atunci când nu existau PET-uri și nici pungi de plastic, puteai cumpăra Cico, cel mai natural suc de portocale, existau cărți, nu smartphone-uri, existau zâmbete, nu emoticoane. Existau concerte în Hard Rock pe Gabroveni, nu festivaluri pe stadioane. Existau îmbrățișări, nu discuții pe web-cam, existau știri despre recoltă, nu despre revoltă, existau mai puține mașini, mai multe biciclete. Nu exista Facebook, ci doar pauza de la școală. Nu exista Sprite cu gust de castravete. Iar legumele și fructele aveau acel gust perfect, pe care acum îl regăsim doar pe hârtie. Scriu aceste rânduri pentru că tocmai am gustat dintr-o sticlă Coca-Cola cu aromă de soc. Și era să vomit. Mă întreb doar atât: cine și-a bătut joc de noi în acești 20 de ani și ce experimente ni se mai pregătesc? Nu de alta, dar vreau să apuc să fiu bunic.

România lucrului bine făcut

În timp ce ne pregătim de încă un miting care va schimba “totul”, trebuie să spun următoarele: procesul de la Colectiv nu a fost nici acum finalizat. Patronii, pirotehnistul, artificierul umblă liberi prin România. Ponta este aproape de o încă o candidatură la președinția României, Piedone vrea încă un mandat la primărie. Am fost și voi fi întotdeauna adeptul lucrurilor bine făcute. Nu îmi plac generalizarile, nu îmi place violența, nu îmi plac mitingurile care cer schimbarea unui guvern (Boc, Ponta sau oricare). Totul se face prin vot. Căci în loc de Ponta, avem acum Dăncilă.

Vrei schimbare, fugi la vot!

Tragedia din Caracal m-a afectat extrem de mult. Fiind tată a unei fetițe minunate, primul impuls a fost să-i blamez pe toți cei implicați. Dar, lucrurile nu trebuie să rămână în aer, ci trebuie rezolvate, punctual. Cât mai repede. Există o serie de evenimente care duc la o tragedie. Vreau ca autoritățile să găsească veriga lipsă și apoi să prezinte soluții. Cu demisia nu se rezolvă nimic. Posibil ca adjunctul să fie mult mai incapabil decât seful.

Am citit o postare care punea cele două crime pe seama fiecărui român. Că nu se implică, că este leneș, că votează psd, că biserica, că Miorița. Oameni buni, a generaliza, a duce crima asta într-o bășcălie continuă este o chestie foarte periculoasă. Vreau să văd punctual din partea autorităților o rezolvare, o soluție pentru a evita o viitoare tragedie. Vreau să văd opoziția venind cu o poziție demnă de o speranță mai bună. Nu cu slogane “jospsd” (să nu uităm de traseismul politic). Vreau să citesc din partea jurnaliștilor un articol de investigație obiectiv. M-am săturat de manipulări. M-am săturat de generalizări. Pentru că toate astea ne mențin într-o stare de anxietate. Vreau ca fiica mea să meargă liniștită prin Caracal, Arad sau Sovata. Vreau ca politicienii să facă ceva concret pentru ca noi să iubim acestă țară. M-am săturat de slogane și promisiuni. M-am săturat de statutul nostru de latini. Măcar acum, să lăsați telenovelele și să faceți ceva constructiv.

Altfel, ne vedem la vot!

Despre Halep

Despre Halep numai de bine. Stiti ca sunt fanul ei din 2014. Nu am vazut finala de la Wimbledon in direct. Nu mai am inima pentru asa ceva. L-am vazut de 2 x in reluare. Mi-a placut poza aceasta. E ceva ce sintetizeaza toata lupta ei cu demonii neincrederii, cu neputinta in fata oboselii, cu toti carcotasii. Ma bucur ca a castigat acest trofeu pentru ca a demontat toata teoria negativista ce a cazut asupra ei. In urma cu ceva timp, Na Li o vedea incapabila sa castige un GM. La fel spunea si Chris Evert. Dar, s-a intamplat. De doua ori.

Seria Chernobyl

Chernobyl, o mini-serie magistral realizată de HBO. Felicitări regizorului Jonah Renck, scenaristului Craig Mazin și echipei care a lucrat la această dramă. 

Da, este o dramă. La final, Superman nu salvează omenirea. Răzbunătorii nu vor face minuni. Totul este la mâna savanților. Nu există dragoni și nici scene lascive de iubire. Există o altfel de dragoste în aceste 5 episoade. Acea dragoste care nu te lasă să dormi până când nu ai în brațe persoana iubită. Dezastrul din orașul Pripeat a reprezentat mai mult de atât. Boala de care a murit bunica mea a fost pusă pe seama acestui eveniment nefericit. S-a întâmplat în august 1989. Desigur, nu a existat o poziție oficială, doar vorbe și atât. Dar, încă trăiesc cu impresia că dispariția celei mai iubite persoane din viața mea a fost cauzată de sovietici. Nu voi cunoaște niciodată adevărul.

Odată cu apariția youtube, am urmărit zeci de documentare despre Cernobîl. Pot spune că seria încheiată în seara aceasta, respectă, cu o acuratețe de 95%, filmările realizate de eroii acelor zile. Da, am fost și încă sunt interesat de dezastrul din 1986. De aceea, urmărind cele 5 episoade m-a cuprins o panică justificată. Oare rușii au remediat problema la toate reactoarele produse de ei?! Putem dormi liniștiti? 

Recomand această serie celor care se consideră rusofili, pe de o parte. O recomand și acelor persoane fascinate de știință, pe de altă parte. Desigur, sunt conștient că seria are și multe lipsuri. Nu cred în dialogul avut de Boris în sala plină cu muncitori. Trei ghinioniști aveau sarcina fatală de a scoate apa din reactor. Nu cred că cei trei bărbați au fost convinși prin vorbe comuniste. Cred că ei au fost mânați de dragoste. Acea dragoste de care vorbeam la început.

 

Povestile frumoase spuse de Papa Francisc

Zilele trecute, prezent fiind la Iași, Papa Francisc povestește despre un dialog între călugărul Galaction Ilie și un pustnic. Acesta din urmă îl întreabă: “Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!… Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii…”

Ce m-a surprins a fost reacția din online. Am găsit mirare și reducere la teorie. Galaction gândea filosofic. Nu cred că își imagina cât de trupească este iubirea. Iubirea este totul și facem orice pentru a avea parte de ea. Din iubire am apărut pe această lume. Mama și-a iubit soțul și am apărut eu. Apoi, totul s-a redus la problemele curente. Părerea mea este că sfârșitul lumii este departe. Este departe și pentru că există răsăritul de Soare. Cine nu iubește un răsărit de Soare sau chiar un apus din Fira (Santorini)? Este departe și pentru că există cireșe. Este departe și pentru că există zâmbete. Este departe și pentru că ne place vinul roșu. Este departe și pentru că există muzică. Este departe și pentru că există frumusețe iar noi nu suntem orbi. Cât despre acele cărări între vecini, în prezent, acest lucru se numește curiozitate. Iar curiozitatea se delectează pe facebook.