Vineri dimineata, ora 6.30. Din cauza zapezii am fost obligat sa iau saptamana asta metroul. Nu m-am mai urcat in el de vreo 5 ani. Multe s-au schimbat de atunci. Oamenii nu se mai privesc in ochi, prefera sa se piarda intr-un smartphone. Ziarele au disparut. Pungile cu Mega Image s-au inmultit. In general, oamenii au devenit mai atenti cu statusul de pe facebook si ignora siretul de la pantof. De multe ori, apar accidente pe seama asta. Si spre ghinionul impiedicatului, se fac sute de poze. Da, ultima oara cand am fost intr-un metrou, telefonia mobila nu functiona. Eram mai friendly si nu exista o atmosfera atat de apasatoare. Obisnuit cu masina personala, nu m-am simtit atat de confortabil. Scaparea a venit de la o doamna de 50 de ani. La doua statii dupa ce m-am urcat, s-a eliberat un loc. L-am ocupat cu fermitate. La urmatoarea oprire s-a urcat doamna. Mergea greu, avand probleme la un picior. Nu am ezitat si i-am oferit locul. Raspunsul ei a fost uimitor: „Nu mi s-a mai intamplat demult ca cineva sa-mi ofere locul! Multumesc!” In jur, lumea privea surprinsa. M-a intristat raspunsul ei. Cat de antipatici am devenit in ultimul timp? Posibil, prinsi in mreaja cancanului sa ne pierdem umanitatea? Poate folosesc cuvinte grandioase, dar eu simt ca viata a devenit o rutina pentru multi dintre noi. Parem interesati de viata altora si ne-o ignoram pe a noastra. Acest lucru a fost evident in metrou. Din fericire, aici exista un capat de linie. In schimb, viata noastra nu are o finalitate bine definita. Aici intervine liberul-arbitru, care sper sa nu fi adormit pe un peron.